Muzici și faze

Un loc prin care Tinuț trece des, uneori voit, alteori pentru că greșește drumul,  mai ales când pleacă de la școală și le conduce pe prietenele sale. 

„În fine, tipa de engleză era în concediu de naştere, aşa că după dirigenţie ne-am strâns rapid catrafusele şi am pornit-o în formaţia obişnuită: eu cu Hari, cu Ina şi cu Dana. Le conduceam pe Drumu' Sării, până la capătu' lui 88, de unde Hari lua tramvaiu' încă două-trei staţii, eu luam un 88 până la mine, pe Panduri, Dana mai avea puţin de mers pe jos şi Ina stătea chiar acolo, în intersecţie.”

Aici locuia bunica lui Tinuț, unde el a stat o perioadă și pe care o vizita des. Tot aici, în același bloc, stătea și Roxana, o fată cu care Tinuț se vedea în clasa a opta. 

„De când stăteam cu ai mei, pe Panduri, mă obişnuisem şi eu să zic „din vale”, da' înainte, până într-a cincea, am stat chiar în vale, la bunică-mea, adică în ultimu' bloc de pe dreapta, de pe Eroilor, acolo unde cotesc troleibuzele s-o ia spre Operă.
[...]
Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică - mea a făcut naveta.
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii.
[...]
Pe scară, la bunică-mea, ei una, Ro… – da' aia fusese într-a opta; dă-o dracu'! Adică eu eram a opta; bagaboanta era mai mare, a unşpea, parcă, sau a zecea şi-i căşunase pe mine că mă ştia de mic, de când stăteam h bunică-mea. Mă tot invita pe la ea, cică „la iarbă verde” [...] Mă duceam chipurile în vizită la bunică-mea, da', sanchi, cu bunică-mea stăteam juma' de oră, după care urcam la doi, lai Roxana, şi – demenţă! – plecam de-acolo tumefiat, că mai avea şi nişte ţâţe cât capu' meu de mari. Până la urmă m-am plictisit şi nu ştiu ce s-o fi ales de ea, fiindcă de-atunci n-am mai văzut-o, da' era tare, nene; aia, dacă punea mâna pe tine… aoleo!”

„«În vale» era, deci, toată zona care începea după ce coborai scările de la noi, din spate, pe strada cu castani, şi o luai spre Palatu' Pionierilor şi spre Grădina Botanică, spre Progresu' şi spre Operă, da' într-a cincea mi se părea ciudat când îi auzeam pe picii din curte că ei „În vale nu merg”, parcă era nu ştiu unde, la mama dracu', unde p'-e viaţa în pericol. Normal, fiindcă ei crescuseră pe Panduri, la blocuri, şi nu prea ieşeau din curte decât până la pâine sau până la şcoală, la 146, pe când eu bătusem drumu' ăsta de sute de ori. Până într-a cincea a trebuit să stau la bunică-mea şi am învăţat la 150, pe Elefterie, fiindcă maică-mea a făcut naveta.”

Loc central în viața lui Tinuț și a prieenilor lui, unde merg des și unde se întâmplă tot felul de lucruri. 

„Rondul ăsta era, de fapt, o prelungire a părculeţului nostru din spate, spre stânga, adică spre Academia Militară. Îi ziceam aşa pentru că era rotund şi avea în mijloc un fel de ghiveci: un cub de piatră înalt cam de un metru, alb, cu vopseaua crăpată, în care ar fi trebuit să fie flori, da' de când îl ştiam eu nu creştea nimic în el, nici măcar iarbă. In rest, mare lucru nu era: ghiveciu' ăsta şi patru bănci vechi, scorojite… Mai veneam aici când n-aveam ce face sau când eram într-o pasă proastă, pentru că era linişte şi nu trecea nici dracu'. Adică doar de la patru încolo mai treceau subofiţerii de la Academie, care stăteau în blocu' C, căminu' de nefamilişti.”

„S-a terminat grădiniţa şi într-a-ntâia a trebuit să mă mut dincoace, cu ai mei, în Panduri. M-au dau la 146 şi m-am împrietenit cu Cipri; unu' de la mine de pe scară, de la trei, da' după aia, în fine… m-am întors la bunică-mea, că maicămeafăcea naveta, m-au dat iar la 150 şi m-am trezit că-scoleg cu Cami…
[...]
Normal că mă jucam numai cu Cipri, fiindcă la bunică-mea era bloc de pensionari; n-aveam copii, şi într-a-ntâia, când m-am mutat prima oară aici, în Panduri, nu cunoşteam pe nimeni, curtea mi se părea prea mare şi parcă erau prea mulţi copii dintr-o dată. M-am împrietenit cu blegu' de Cipri, fiindcă el stătea chiar sub mine, Ia trei, da' maică-mea vroia să mă joc cu de-ăştia mai mari, mai de Doamne ajută.
[...]
Peste un an sau doi şi noi ne mutam. Ai mei vroiau să cumpere un apartament de patru camere pe nu ştiu unde, parcă prin Militari, fiindcă în Panduri era mişto, zona era nemaipomenită, da' n-aveam decât două camere şi stăteam cam înghesuiţi.
[...]
Mai târziu, într-a cincea, când m-am mutat definitiv aicea nu mai mi-era frică; ieşeam pe-afară, stăteam pe-o bancă, la bazin sau la nisip, şi n-aveam ceas, da', când umbra de la copaci ajungea la etaju' doi, ştiam că trebuie să fie în jur de trei; când ajungea la trei, era patru, şi când ajungea sub streaşină de la terasă şi numai antenele de televizor mai străluceau în soare, aşteptam să apară primii copii, că era cinci.
[...]
-  Servus, Tinuţule! Bine-ai venit pe la noi!
- Bine v-am găsit! E frumos la dumneavoastră; aveţi şi balcon…
- Mă bucur că-ţi place. Tu pe unde stai?
-în Panduri, lângă Academia Militară…
- Aaa, e frumos pe-acolo! E multă verdeaţă…
-Este, da' n-avem decât două camere.”

Loc principal, cu multe întâmplări, în „Muzici și Faze”. 

„Am luat-o pe lângă Academia Militară şi după aia la dreapta, pe scurtătură, pe Ţăcălie. „Ţăcălia” asta, cum îi ziceam noi, e derdeluşu' unde mă dădeam cu sania în copilărie, când stăteam la bunică-mea; cel mai mişto derdeluş din Bucureşti.
[...]
Ce chestie! Va'zică iulie, iunie, mai… – sigur că da! Tocmai urcam pe Ţăcălie şi mi-am amintit o fază: Canţone intrase la bulău pentru viol, nenică! Adică aşa umbla vorba: ăstora din comitetu' de locatari le intrase morcovu' nasol de tot, că fuseseră violate nişte ţipe de la Medicină şi, deh, aveau şi ei fete; a fost mare şedinţă de locatari şi bou' de Batalu, administratoru', a dat telefon la Miliţie. Pe tipele alea cică le găsiseră chiar aici, pe Ţăcălie, că asta era zona Iu' Canţone, şi mi-am amintit că în perioada aia fusese o discuţie la noi, la rond.”

Reper central în „Muzici și Faze”, cofetăria-bar este locul unde Tinuț și prietenii lui se adună frecvent. 

„Cinci fără douăzeci. La marele fixometru: treceam puţin pe-acasă, mă schimbam, îmi luam kentanele şi pe la cinci eram în Paraşută, să mă întâlnesc cu Mimi, cu Luci şi cu Tanana. Îmi comandam un Cico baban, stăteam ca boieru', la masă, şi la momentu' potrivit scoteam o kentană şi o aprindeam de la brichetă, să facă Luci clăbuci de oftică.
[...]
„Paraşuta” era cofetăria de jos, din vale, unde ne pierdeam noi timpu' în zadar serile, că mai veneau şi barosanii de pe Eroilor, şi mai discutam despre muzici. Ii ziceam „Paraşuta” pentru că la mesele de-afară, unde stăteam noi, era o prelată cu dungi albe şi roşii. Cofetăria se chema parcă „Dalia” sau „Dalila”, ceva cu D, în orice caz, da', dacă-i întrebai pe băieţi ce scrie pe firmă, cred că nici unu' nu mai ştia.
[...]
În fine, am ajuns în Paraşută, da' nu era nimeni; pustiu. Şi ce jaf, tăticu': farfuriuţe jegoase, cupe de îngheţată, pahare, hârtii şi linguriţe pe jos, sticle de Ci-co şi de Quick răsturnate ca popicele, scaune într-o rină; ziceai că trecuse ciclonu'! Cum naiba, domn'e, că era sâmbătă, între timp se făcuse cinci şi…
[...]
Ce fază! Când am ajuns pe la jumatea Iu' Romniceanu, am văzut că Paraşuta era full de lume şi băgaseră muzichie; se auzeau nişte ecouri de Bob Marley. Ce aiureală!”

Tinuț o duce pe  Hari în Cişmigiu. Coborât la Kogălniceanu, Tinuț traversează pe la „Cireșica”, intră în parc și ajunge cu Hari la debarcader. El urcă primul în barcă și îi întinde mâna, dar ea ezită: „acu' nu mai vroia, cică nu, că i-e frică... dacă n-o trăgeam eu cu forţa, cred că făcea un şpagat a-ntâia!”

După ceva ezitări, Hari acceptă și îl roagă să o ducă la fântâna arteziană, pe care voia să o vadă de aproape. Tinuț vâslește până lângă ea, dar Hari e dezamăgită: „a început să se mire că-i mică şi cică de pe mal se vede mai mare.”

În continuare, ea îl roagă să stea cu spatele pentru că vrea „s-o ude puțin stropii pe picioare”, iar el remarcă faptul că deși la școală „îi văzuseră toţi bulanele”, acum devine brusc pudică.

După ce se ceartă cu niște elevi de la „Lazăr”, Hari cere să tragă barca la mal, sub o salcie, „ca să-şi împletească ea o coroniţă”. Tinuț își caută țigările și apare o discuție despre un pachet de Kent pe care îl primise.