Ioana Burtea

„Trec însă prin perioada „Dădă“, acest băiat cu un an mai mare și ochelari de Harry Potter – așa se poartă în 2001 –, care joacă fotbal în pauze și care, prin liceu, va cânta într­o formație dance cu un hit minor pe Atomic TV. Îmi place să mă holbez la el jucând fotbal, în timp ce toate fetele suspină după prietenul lui blond și mult mai comercial. Îmi place să stau în fund pe cutia pa­noului de electricitate din curtea școlii, în blugii mei strânși pe șolduri și largi la glezne (le spuneam „găleată“), cu aceleași picioare lungi bălăngănindu-­se în aer, cu fața plină de coșuri și o tunsoare cu breton, care îmi evaporă stima de sine. Mă uit la el de parcă nu e atât de departe de viața mea. De parcă nu e exclus să se întâmple ceva. Apoi scriu în jurnal, ca și cum ar scrie una dintre prietenele mele, fetele cu vieți normale și părinți normali.”

„Weekendurile mi le petreceam cu gașca de la bloc, adică vreo trei fete de vârsta mea sau mai mici, și câteva personaje care apăreau ocazional. Un băiat cu care m-­am bătut ca la carte, tot printr-­a VII­-a, pentru că o înjurase pe prietena mea. (Întotdeauna mi­-a fost mai ușor să-­i apăr pe alții.) O fată mai mică decât noi, despre care se zvonea că se prostituează. Un tip de 19 ani, care locuia cu prietena lui și care fusese arestat pentru droguri (de care îmi plăcea). Un băiat de vârsta noastră, pasionat de jocuri pe calculator (care mă plăcea). Ne împleteam cu toții singurătățile pe borduri și pe mașini abando­nate, copiii unei tranziții care a dat multe familii peste cap, fără ni­ciun ghidaj în relații interumane în afară de Bravo Girl!
Strada însemna totuși libertate pentru mine. Libertate cu limite, bineînțeles: aveam voie să merg de la intersecția Dacia cu Eminescu, pe Calea Moșilor, până aproape de strada Făinari, spre Obor. Dacă depășeam limitele impuse de tata, mi­-o luam.”

„El era a X­-a, un pic mai înalt decât mine, avea geacă de piele și părul zburlit, ten măsliniu și ochi alungiți. Primul nostru sărut cu limba a fost o ciocnire de dinți și un fluviu de salivă prost direcționat. Dar eram în Cișmigiu, îmi luase o Fanta la terasă și­ un trandafir de la un nene care s-­a ținut de capul nostru și totul era binișor. Mi se întâmpla ce li se întâmpla și prietenelor mele, și altor fete de vârsta noastră, nu doar ce nu dorești nimănui.”

Vorbesc. Ca să nu știu doar eu.

***

„Într­-o seară de primăvară, când ne apropiam de un an de relație, m­-am supărat pentru că nu voia să intrăm în Cișmigiu, să ne plim­băm printre copacii înfloriți, din cauza antipatiei lui față de parcuri. „Ți­-am zis că gagicile cu care am fost mi­-au dat papucii în parcuri, nu le suport!“, s­-a răstit la mine în vreme ce­-i explicam ce irațional sună asta. „Adică eu nu o să pot intra vreodată într­-un parc cu tine pentru că în gimnaziu ți-­a dat papucii o fetiță în parc?
M­-am enervat și am pornit în pas grăbit pe Regina Elisabeta, iar el striga demn: „Să știi că nu alerg după tine!“ Dar a început să meargă la câteva zeci de metri în spatele meu, cu mâinile în buzunar și mormă­ind: „Yoyo... Yoyo“. M­-a bufnit râsul, dar încercam să nu­-l las să vadă. La un moment dat, din nu mai știu ce idee cinematico­-dramatică, am luat­-o la fugă, cu rochia de mătase în culori pastelate fâlfâind în vânt, așa că a alergat și el după mine. Lipsea doar Sofia Coppola, care să strige „Acțiune! Camera pe faldurile rochiei!“ Dar el bolborosea ceva în urma mea și mi­-a luat câteva secunde să înțeleg ce vocifera:
„Nu mă pune să alerg după tine, că e o mașină de poliție pe stradă și o să creadă că vreau să te violez.“
M­-am oprit brusc și am erupt într­un râs isteric, încovoiată cu mâinile pe genunchi, în vreme ce el râdea cu lacrimi la câțiva pași de mine.” 

Totul se așază, baby

***

„Weekendul următor, mi­-am dus planul la bun sfârșit și m-­am văzut cu Adi. În mijlocul nefericirii, am petrecut cu el una dintre cele mai distractive nopți din viața mea. Serile erau calde, eu purtam o rochie albă cu flori albastre. Am băut vodcă și suc de portocale pe bancă în Cișmigiu, amintindu-­ne de peripeții din liceu. Când ne­-am plictisit de vorbit, am sărit unul pe celălalt și am făcut sex prin fiecare cotlon al parcului, cu pauze de țigară și de băut: pe bănci, pe iarbă, într-­un loc de joacă. Spre dimineață, am luat un taxi spre casă, soarele era deja sus pe cer.
Abia atunci am observat cum arătam: rochia agățată în diverse vreascuri, zgârieturi și vânătăi pe brațe și picioare, nisip și frunze în păr. Am început să râd singură pentru că, deși arătam de parcă mă trezisem într­-un șanț, nu mă mai simțisem atât de bine și de liberă de luni întregi.”

Totul se așază, baby

„În iarna lui 2015, înainte de sărbători, am aflat că David Sedaris, unul dintre scriitorii mei preferați, avea un eveniment la București. [...] Ne­-am reîntâlnit, așadar, doi ani mai târziu, la o librărie din cen­trul Bucureștiului – eu, cu cartea mea subliniată, cu foile îndoite și înjurătura lipsită de cratimă, el, cu un carnețel cu notițe. Am vorbit puțin înainte de eveniment și l­-am învățat câteva expresii noi impli­când mame, Dumnezei, biserici și alte chestiuni care ne plac nouă în Bucovina. După discuția cu publicul însă, nu eram sigură dacă vreau să mă întorc la el, se făcuse deja coadă pentru autografe și nu voiam să fiu o fană. Totuși, după două pahare de vin, mi­-am luat cartea, m-­am proțăpit în fața lui și i­-am cerut un update.
„Hi again!“, mi­a zâmbit. M­a pus să-­i explic ce am făcut la masterat și, mai ales, de ce m-­am întors în București („What are you doing aici?“). I­-am povestit pe scurt tărășenia, mutarea în Moldova, apoi la București, pauzele lungi în scris. „Existential crisis“, i-­am spus și a dat din cap de parcă a înțeles tot.
[...]
Doar că, oricât m­-aș fi ținut eu de tristețe, viața s­-a schimbat fără să verifice dacă sunt OK cu asta. Iar cea mai mare bucată din puzzle pentru mine, cea legată de scris, s­-a așezat la loc treptat, mai ales după discuția din iarnă cu Sedaris.
„Ioana, stai pe o mină de aur“, mi­-a spus afectat în seara aia, când i­-am povestit că am lăsat­-o mai moale cu jurnalismul, cu Moldova, cu ideile de scris cărți. M­-a întrebat câți ani am și i­-am răspuns 26 și jumătate, de dragul exactității.
„Aaa, e OK! “, a răsuflat ușurat. „Eu am observat că pe la 27 de ani oamenilor li se schimbă viața“, mi­-a spus ca un profesor în fața unui student care ia notițe. „Așa mi s­-a întâmplat mie, așa li s-­a întâmplat și celor din jur. Tu chinuie-­te și scrie în fiecare zi măcar puțin, iar în șase luni o să vezi că încep să se schimbe lucrurile“. În tot acest timp, mi­-a scris un nou autograf pe aceeași carte: «Du­-te-­n pizda mă-­tii! You have six months»”

Mergem înainte

„[...] când mă gândesc la prima zi de facultate, o zi chiar impor­tantă, mi­e greu să­-mi amintesc detalii.
Aveam emoții. Mi­-am dorit foarte tare să intru, m-­am certat cu mama, care voia să dau la Arhitectură. M­-am impus, am intrat la buget, dar eram singura de la mine din clasă care mergea la Jurnalism.
Când am ajuns acolo, la deschidere, îl știam doar pe Alex, un fost coleg de generație, pe care l­-am urmat până la Jeg – legendara și răposata terasă din curtea complexului studențesc Leu din București, unde se adunau în anii 2000 studenți de la Jurnalism, Psihologie și Politehnică.
Noi, șase rătăciți din aceeași grupă, culeși de Alex după cine știe ce standarde, reuniți la aceeași masă pentru o cafea la doi lei. Eram patru fete și doi băieți, fiecare din alt colț al țării, fiecare cu altă muzică în mp3 player, uniți doar de sictirul specific vârstei față de orice în­semna profesori, bibliografie învechită și examene din teorie.
Nimeni nu era mai sictirit ca Răzvan.”

„Mă simțeam dislocată și stingheră în propria viață, așa că prietenia cu Răzvan și cu ceilalți era ceva stabilizant. Primul semestru s-­a scurs în timp ce făceam mișto de profesori, beam cafeaua mocirloasă de la Jeg sau cafeaua mai boierească, dar tot proastă, de la Club 24 din Regie, sugeam bere la Piranha sau jucam un biliard scurt la Texas. Vorbeam despre știri, despre blogul jurnalistului politic Cristian Șuțu, care ni se părea wow, despre potențialul politic al lui Crin Antonescu, dacă s-­ar concentra naibii, sau măgărismele lui Traian Băsescu. Eram „’telectuali bășiți“, cum glumeam.”

Totul se așază, baby

„[...] noaptea din Lăptărie, decedatul bar din clădirea Teatrului Național, unde l­-am dus să-­mi vadă formația preferată, Kumm, a schimbat totul.
Era primăvară, părul îmi stătea bine – creț așa cum trebuie – și purtam rochia scurtă, maro cu flori roșii: corset în partea de sus și umflată ca un gogoșar în partea de jos. Aveam cizmele verzi din piele întoarsă, fără toc, pe care le-­am purtat până s-­au rupt. Asta e partea cea mai clară: cum arătam și de ce.
Arătam așa pentru că ieșeam cu el, doar cu el, noaptea.”

Totul se așază, baby

„Încă sunt de părere că printre cele mai mari nedreptăți comise vieții sociale a acestui oraș a fost închiderea Lăptăriei și a Motoarelor când a intrat TNB în renovare. A dispărut cea mai mare terasă din București, cu lungile mese din lemn, unde ne înghesuiam până se rupeau băncile cu noi, și banchetele cu perne de la perete, unde mâncam cinci oameni o porție de cartofi prăjiți la 2 lei. Au dispărut concertele în aer liber sau în fumul din Lăptărie, cu fanii aproape călărind scena și râuri de sudoare curgându­-ne tuturor pe fețe. Au dispărut barmanii care deschideau sticla când ne vedeau intrând în bar și ne întrebau ce muzică să mai pună. A dispărut atmosfera aia în care socializam cu cine apucam, cu cine împărțeam masa pentru că n-­aveam loc, în care simțeai că ceva începe să fiarbă în București și noi eram în mijlocul clocotului.”

Aici stopăm artistic

„Eram împreună de două săptămâni și râdeam goi în garsoniera lui din Crângași, într­o seară cu miros de tei.
În cameră pluteau nori de Lucky Strike, pe noptieră zăcea o sticlă goală de vin de Recaș, iar noi stăteam pe marginea canapelei extensibile, pe care tocmai o rupseserăm făcând sex. Mijlocul s­-a scufundat în forma scândurii frânte și nu mai putea fi folosită pentru nimic, nici pentru somn. Râdeam isteric, el cu capul în palme, eu înfășurată în cearșaful înflorat de la mama lui. Nu ni se mai întâmplase așa ceva în scurtele noastre vieți sexuale. Mă simțeam regina sexului, deși reacția mai realistă ar fi fost să mă îngrijoreze calitatea mobilei.
Calcula dacă ar putea să pună niște cărți sub scândura ruptă, ca să țină măcar noaptea aia. Atunci a sunat telefonul și mi­-a făcut semn că merge în bucătărie, dar a rămas în cameră.
Era gagică-­sa, trebuia să răspundă, că n-­avea niciun motiv să nu răspundă la miezul nopții. Asta e, trebuia să înțeleg, îmi spusese zilele trecute, că n­-are cum să-­i dea papucii cu o lună înainte de Bac. Mie un fost mi­-a dat papucii cu o lună înainte de Bac.”

Totul se așază, baby

„A coborât din tren zâmbitor, m­-a sărutat rapid și ne-­am așezat la o cafenea. I-­am întins Cotidianul, cu care l­-am așteptat în brațe. „Ce proastă ești!“, mi-­a fulgerat prin minte, oferindu-­i un cadou, când urma să-­mi dea papucii.
A început un discurs șerpuitor și mi-­a mărturisit, încurcat, cu mândrie abia mascată, că s­-a despărțit de prietena lui. Pentru prima oară, mi­-am ridicat privirea din poală. A făcut­-o. Ar fi făcut­o oricum, mi­-a spus, n­-a făcut­-o doar pentru că am plâns eu, dar pur și simplu a mers acasă, și era seară, și s­-au certat într-­un bar, și el n­-a mai putut.„Sunt un bărbat liber...“, a declarat sarcastic, cu emfază, bâțâind din picior de parcă se ambala pentru decolare, «...pentru tine»”.

Totul se așază, baby