În tăcerea nopții

"Traversă prin fața liceului din colțul grădinii și intră pe aleile Cișmigiului. Că tot se gândea la noroc, ce noroc avea cu Edi! Se uita în jur la colegi – comisarul-șef, detestabilul Vintilă, chiar și Popescu. Oameni singuri într-o meserie care te împingea spre singurătate și alcoolism. Și în viața ei exista, totuși, Edi. Deși știa cu ce se ocupă, la ce se expune în fiecare zi. Deși, dacă o omora cineva în misiune, nici măcar n-ar fi putut să apară la înmormântarea ei fără să-și pună lumea întrebări.

„Cristescu era deja nervos. Era în întârziere din nou, afară era aproape întuneric; în nici o oră se făcea schimbul de tură la Interceptări. Trebuia să se aștepte, asta se întâmplă dacă o tai prin sărăcime. De ce dracu n-o luase pe Viilor? Străzile desfundate din jurul Gării de Sud, împărțite între palate boierești cu pereți scorojiți, parcelări nouveau-riche și case de mahala muncitorească erau de mult parte din harta mentală a scurtăturilor folosite de maior în naveta sa umilitoare dintre Arsenal și comandamentul de semnale de la marginea capitalei. Naveta umilitoare care-i fusese pusă lui în cârcă de generalul Praporgescu, de parcă era un sublocotenent la îndemână, nu erou de război.

„Milia continuă săpăturile și, după aproape o oră de controlat tabele, identifică într-un document contabil din 1922 o altă adresă pentru Cristescu, acum trecut ca maior. 

– Maior L. Cristescu, Aleea Transilvania 5, Verde, Etaj 1. Milia citi în continuare neîncrezătoare:

– Popescu, rogu-te, cât câștigă un comisar cu istoricul dumitale ilustru de serviciu în folosul binelui public?

Popescu nu răspunse imediat. Milia se ridică de la birou, și se uită în jos, între rafturi. Îl văzu privind-o de pe o scară, tăcut.

[...]

„Iordachi, care lucra la Informații și Semnale, putea să facă rost de conținutul genții transportate de victimă, fără să atragă prea mult atenția maiorului Anghelescu și a celorlalți mujici de la Siguranță militară. Lucra chiar acolo, în dealul Arsenalului, și-i asigurase că are el „metode specifice” de a face rost de documente înainte să pice în mâinile Procuraturii Militare.

[...]

„Duba de lăptărie fusese abandonată la marginea orașului, împinsă-n lacul Fundeni. Sau, mai degrabă, condusă-n lacul Fundeni dacă era să-i crezi pe toți gură cască din cartier. Târziu, în noapte, doi bărbați conduseseră duba până-n capătul de sus al străzii Fântânica, una din străzile mari din spatele Gării Obor. După ce trecuse de calea ferată, un bărbat se dăduse jos din automașină. Apoi duba accelerase brusc cu farurile stinse și o ținuse într-un pas vigilent până la capăt, dincolo de antrepozite, unde dărâmase un gard de uluci și plonjase în lacul Fundeni. Nea Filat, paznicul de la antrepozite, recent convertit la ritul greco-catolic și deci, posibil, singura persoană din mahalaua Baicului care nu băuse nimic toată seara, văzuse toată scena din plin. Observase inclusiv un bărbat care părăsise automașina fix înainte ca aceasta să dărâme gardul.”

„În ciuda numelui imperial, bufetul Palatul de Purpură era o speluncă într-o clădire dărăpănată pe lângă piața Buzești. Clădirea însăși încasase cel puțin un obuz în vremurile grele ale asediului și etajul superior, plus mansarda, erau acum propriul lor habitat, împărțit între clanuri dușmănoase de pisici, lilieci și șobolani, peste care prezida ocazional o cucuvea. De fiecare dată când ploua, mici râuri și lacuri de apă murdară schimbau topografia etajelor superioare și agitau clanurile de viețuitoare, pe care le puteai auzi prin pereți. Dedesubt, la parter, sub protecția augustă a unei foi de tablă ruginită – cea mai ieftină tablă care putea fi găsită la hoții de materiale din capătul Griviței, era intrarea de la bufet. În ciuda tavanului aplecat de vreme, perpetuu îmbibat cu apă, Palatul de Purpură era luminat electric. Tizul său din Constantinopol era mândria Orașului Dorinței Lumii, iluminat noaptea mai ceva ca ziua, și bufetul nu putea fi mai prejos. O lampă cu abajur purpuriu, imperial, pâlpâia în centrul unei camere cu tapet de hârtie scorojit, reîmprospătat periodic ca să țină mucegaiul și petele de umezeală la distanță. Erau doar trei mese în Palatul de Purpură, plus o serie de scaune înalte la bar, ca-ntr-un saloon Texan sau o servitorie din Republică. Nu se servea mâncare, cel puțin nu în mod oficial, dar pentru câțiva oboli patronul încingea periodic grătarul din spatele clădirii, unde punea pe cărbuni frigărui lungi, plate, de vită și miel, în stilul turc, Anatolian, care luase cu asalt Londra încă de dinainte de război. Pisicile, singurele dintre viețuitoarele podului tolerate bref de stăpânii parterului, își făceau apariția negreșit odată cu grătarul, cerșind jalnic câte o bucată de carne. 
Palatul de Purpură nu era un loc celebru în zonă, nici măcar unul infam. Era un loc unde se intersectau tot felul de oameni – de la șuți aspiranți la gangsteri de două lovele, la preoți, hamali de la gară, matroane de Grivița și, uneori, la sticleți de Sevastopol. Nimeni nu era un client dorit la Palat, dar toată lumea era mai mult sau mai puțin tolerată, acceptată, de la băiatul de 16 ani care făcea trotuarul în spatele Ministerului Muncii și Sănătății și până la Popescu care, adesea, nu făcea nimic.”

Acum aproape 100 de ani, mult înainte de sistematizările comuniste și apariția Bulevardului Unirii, Calea Dudești pornea din Cartierul Evreiesc (zona Străzii Anton Pann). 

 

„Dar iată-i acum pe Calea Dudești, pe cale de a intra în gura leului. Gura leului care semăna izbitor cu un magazin de reparații ceasuri din secolul trecut. [...] Un bărbat mare în portul evreiesc ieși din atelierul de ceasornicărie în întâmpinare. Înalt, gras și construit pe calapod de urs, îi aducea aminte de un Iordachi mai tânăr, de religie mozaică. [...]

 

„– Căpitanul Iordachi?

Se întoarse, dinspre chei spre stradă. Pe drum era un fel de cabrioletă, o brișcă trasă de un singur cal răpciugos. Doi bărbați în ea, militari după statură și comportament. Era oare dat în vileag? Să fie felcerii lui Praporgescu, sanitarii siguranței care tăiau infecția din corpul politic al armatei? Să fie el infecția? Să răspundă oare? 
– Da?

– Să trăiți, dom’ căpitan! Mincu, dom’ căpitan. Ne știm

de pe front.
[...]

„Era încă nervoasă când ajunsese acasă. Acasă la ea, nu la Edith, în odaia pe care o închiria la etajul unei case de pe lângă comicul numit cimitir al Reînvierii, în spatele unor depozite de ovăz. Nu mai petrecuse două seri consecutive în cămăruța ei dinspre Obor de aproape un an, de când o cunoscuse pe Edith. [...] 

„Clădirea Accra era una modernă de patru etaje, cu o intrare în stil franțuzesc, un prim imobil pionier în ceea ce se anunța a fi o nouă zonă în expansiunea Bucureștiului de după război. Doar că Milia îi știa secretele. Clădirea, proiectată spre sfârșitul războiului, beneficia de un subsol generos și ranforsat, un buncăr de beton și cărămidă gândit să protejeze nu doar personalul firmei, care putea fi până la urmă, înlocuit, cât arhiva de polițe de asigurare, în original, contracte neprețuite pentru imobile, vase, terenuri și cantități mari de bunuri. Războiul însă se terminase pentru moment. Pacea și zilele bune urmau să țină pentru totdeauna și unul din proprietarii imobilului, fiul boem al unui conte ierusalemit, îi închiriase subsolul clădirii flamboiantului regizor Vardanian, atașatul de cultură a ambasadei Regatului Armeniei. Combinația de imunitate diplomatică și susținere bănească se transformaseră într-o pavăză puternică, destul cât să țină brigada de moravuri la distanță.

Și așa Bucureștii se procopsiseră cu primul salon de domni neoficial. Neoficial, pentru că liberalismul Liberalilor și al cabinetului regal se oprea undeva departe în amonte de libertinajul parizian al vieții de noapte homosexuale bucureștene. Dar atâta timp cât domnii nu se dedau la perversiuni politice, cum ar fi propagandă imperială sau, mai plauzibil, anarhistă, Siguranța instruise divizia Socială a poliției să stea departe de barul fără nume de la subsolul imobilului Accra.