Crime

„Se știa - inerent - că locuiește princiar, undeva pe lângă Lacuri și vreo doi colegi prospectaseră, din curiozitate zona, având prilejul să rămână cu gura căscată. Posesori de apartamente ieftine, de cartier - și alea obținute cu trudă și cazne - la vederea vilei elegante, a gardului din piatră de râu și a peluzei bine îngrijite pe care zburda un câine distins, simțiră că li se taie respirația. Era departe de ceea ce se așteptau să vadă, de ceea ce trăiu ei înșiși sau cunoștințele lor. Liniștea din jur, frumusețea peisajului, te duceau cu gândul la un catalog cu locuințe scumpe, pentru oameni foarte bogați.”

„La intrarea în bloc, mi⁠-⁠am dat jos canadiana pe care am înghesuit⁠-⁠o în rucsac, am luat liftul până pe terasă și am așteptat să se facă ora opt. Plecasem devreme, pentru ca bagajul meu de pescuit să nu⁠-⁠i stârnească curiozitatea vreunui echipaj de miliție să‑mi ceară legitimația de serviciu ca să vadă de ce merg la pescuit și nu sunt la muncă. La ora asta, chiar dacă ea era trează, nu puteam să sun la ușă și să fiu sigur că îmi deschide.

Prima dată, pe terasă, mi⁠-⁠am aprins o Apollonia, meritam un premiu, o mică parte din Planul meu funcționa, o adusesem la îndeplinire. Eram cu arma în blocul Turn. Fumam, mă uitam la răsărit, orașul arăta bolnav și stins, răsăritul părea o mângâiere trandafirie care aducea alinare. Frumoasele blocuri interbelice, macarale ici⁠-⁠colo, schelete de blocuri în construcție, zidul de cetate al blocurilor de unde începeau cartierele. Un oraș mort și trist care îl urăște. Și eu o să fiu brațul acestei uri. Mă țineam departe de margine, deși mă tot tenta să mă uit în jos la Sala Palatului, trebuia să nu fiu văzut de nimeni, și în special din stradă. Când să plec de pe terasă, cu sacul cu pușca, am agățat o antenă tv care a căzut. Aveau și antenă colectivă, dar aveau și destule antene individuale. Păreau un pâlc de sperietori de păsări anorexice într⁠-⁠un lan de ciment. Am încercat s⁠-⁠o repun pe poziție, m⁠-⁠am panicat, mi⁠-⁠am imaginat pensionarul indignat că nu mai prinde bulgarii, sună la 955, o anchetă cu miliția pe terasă, cine mi⁠-⁠a deranjat antena de pe bloc, miliția miroase ceva suspect: sigur e un infractor, să-l căutăm din apartament în apartament.

Am coborât pe scări până la etajul paișpe, la apartamentul doamnei Voiculescu Amelia. Îmi pare rău, dar în continuare o să-i spun baba, de fiecare dată când mă gândesc la ea, numele acela mi se pare lung, impropriu, în gând îi spun baba. Trei luni mi⁠-⁠a luat să mă decid. Era clar, cel mai bine era să fie mai sus, de la etajul zece de preferință, până la șaptișpe, erau două apartamente bune ca poziție pe etaj, pe partea cu Sala Palatului, deci aveam șaisprezece apartamente, hai douăzeci dacă riscam și coboram până la opt. Am început cu lista de la întreținere, câte persoane sunt în apartament, să le identific, să văd cum arată, să încerc să aflu cât mai multe despre ei, dacă au rude, dacă pleacă de⁠-⁠acasă, dacă primesc vizite. Nu vreau să fac un pomelnic al familiilor din bloc, cel mai mult m⁠-⁠a ajutat când, prefăcându⁠-⁠mă că sunt de la telefoane, am intrat la o vecină în casă și promițându⁠-⁠i că o s⁠-⁠o scap de cuplaj și o să fie singură pe fir, și prefăcându⁠-⁠mă că măsor prin casă, desfăcând și reasamblând telefonul, mi⁠-⁠a făcut o cafea, desigur nechezol, am tras⁠-⁠o de limbă și am aflat aproape totul despre vecinii ei. La câte știa eram convins că ascultă de fiecare dată ce vorbește cuplajul, chiar nu înțelegeam de ce vrea să fie singură pe linie, nu-și dădea seama câtă plictiseală va urma? Ea mi⁠-⁠a spus despre babă că are doar un fiu care a fugit, un nepot care o vizitează doar de Revelion și vara o dată sau de două ori, niște rude prin Transilvania, că se mai vizitează cu Popeștii de mai sus cu un etaj, în diagonală, că ei îi mai fac cumpărături dacă se simte rău. Concurența era o familie de doi pensionari de la cinșpe, care chiar nu aveau pe nimeni, nu vorbeau cu vecinii de la un scandal cu reparația la acoperiș, dar el era foarte în vârstă, abia se mișca, l⁠-⁠am urmărit cu atenție când ieșea din bloc la cumpărături, orice pas era un chin și dura de trei ori mai mult să-l facă sprijinindu⁠-⁠se de baston, mi⁠-⁠a fost teamă că se sperie prea tare, i se face rău și se complică lucrurile, chem Salvarea și trebuie să abandonez tot.
– De la Gaze, doamna Voiculescu! am strigat tare, când am simțit⁠-⁠o în spatele ușii.
Mi⁠-⁠a deschis într⁠-⁠un târziu. A crăpat ușa puțin, neîncrezătoare.”

„Am coborât spre Teatrul Mic, la Informația am făcut dreapta, am trecut de Hotel Opera și am ajuns aproape de Sala Palatului. Aici, la mezaninul unui bloc foarte înalt, o replică nereușită de zgârie⁠-⁠nori pitic, era un restaurant, restaurantul Turn. Intram prima dată în locul ăsta. Nu arăta rău, mezaninul era foarte înalt, ca o navă de catedrală, pereții erau drapați cu niște draperii gri, mesele neocupate, era destul de gol restaurantul, aveau așezate pe ele tacâmuri, pahare cu piciorul în sus și farfurii deja pregătite ca și cum trebuia să apară cineva la masă, aproape toate mesele aveau în colț o frapieră, avea un aer de restaurant mai de lux, dar prietenos.

La masa unde ne⁠-⁠am așezat erau trei fete și doi băieți, cel puțin o parte dintre, aveam să deduc din conversație, colegi de⁠-⁠ai ei de la ASE. Ascultam ușor plictisit, nu aveam nimic de care să mă agăț să deschid și eu gura, când, la fel ca în Berlin, fără nicio introducere, brutal, m⁠-⁠a întrebat vii cu mine, o să-ți placă. Și la fel ca în Berlin, fără să ezit, am urmat⁠-⁠o supus și intrigat. Am ieșit din restaurant și am intrat în altă scară a blocului, care era o scară de bloc obișnuită, cutii poștale, avizier de întreținere. A chemat unul dintre cele două lifturi și a apăsat ultimul buton, cel mai de sus, ultimul etaj. Eram intrigat, o tensiune erotică pe care poate doar eu o sesizam se amesteca cu o panică pe care doar eu îmi doream să o sesizez, dacă fata asta e nebună și vrea să-mi facă ceva rău. Cabina liftului era altfel decât cele din cartier – din blocurile comuniste –, era mai mică, avea pereți de lemn, două uși batante care păreau fragile, era puțin aer și mergea încet, încet, un zgomot de angrenaje stricate, călătoria cu liftul părea interminabilă și rămânea din ce în ce mai puțin oxigen în cabină, s⁠-⁠a oprit brusc ca și cum s⁠-⁠ar fi defectat și am fi rămas blocați între etaje. Ultimul etaj, dar era ultimul etaj până la care mergea liftul, am urcat pe scări, un etaj cu uși de apartamente, încă o scară, și chiar era ultimul etaj, o ușă pe care scria spălătoria și una de lemn, verde. Andreea a deschis ușa verde și m⁠-⁠a invitat. Am intrat pe ușă și m⁠-⁠am trezit deasupra orașului. Era de parcă evadasem din București. Orașul era lăsat în urmă, la picioarele noastre. Mai fusesem, la mine⁠-⁠n cartier, pe terasele blocurilor de opt și zece etaje, dar acolo, chiar dacă se vedea în zare, erai înconjurat de alte blocuri, era doar ca și cum te⁠-⁠ai fi suit în vârful gardului și priveai doar peste alte garduri, garduri și numai garduri în jurul tău ca o zgardă. Aici, de pe Turn, de la înălțimea celor șaptișpe etaje ale lui, pentru că era înconjurat doar de câteva blocuri mai noi, de prin ’70, dar până în zece etaje, restul erau blocuri interbelice de patru⁠-⁠cinci etaje, mai apoi cartiere de case și vile, lângă Palat și Sala Palatului cu acoperișul ca un tort de bezea, privirea până departe nu era blocată de niciun obstacol. Erai o pasăre plutind peste oraș. Bătea vântul, parcă mai tare decât jos, probabil din cauza înălțimii, și boarea aceea făcea ca totul să fie și mai senzorial, simțeam înălțimea prin piele, prin firele de păr de pe mână. Când am urcat cu liftul, aș fi spus că afară e deja întuneric, însă aici, pe acoperiș, vedeam înspre Titan noaptea care luase în stăpânire beznoasă cartierul, însă pe partea cealaltă, probabil spre Crângași, soarele deja apus atârna de norii rămași pe cer cu niște variațiuni de roșu, portocaliu, violet și ocru, iar norii irizanți aveau încă puterea de a strălumina lăsând să se vadă, ca o machetă neclară în detalii, puzderia de blocuri care mărginea orașul.

Ne⁠-⁠am apropiat de marginea terasei și, peste balustrada de ciment acoperită cu tablă am aruncat o privire pe trotuar unde se distingeau câteva Dacii parcate, păreau mașini de jucărie. Mi⁠-⁠a trecut prin cap, sigur o citisem pe undeva, de sus nu se mai vedeau mizeria, răutatea și prostia, și de⁠-⁠asta de sus totul pare mai frumos, am spus asta cu voce tare și m⁠-⁠am simțit ca un impostor că spun lucruri citite ca să epatez, că spun lucruri citite ca și cum ar fi gândurile mele. Fără niciun fel de intenție, cum stăteam cumva în spatele ei, ea lângă balustrada terasei, am înconjurat⁠-⁠o cu mâinile și am luat⁠-⁠o în brațe, ea s⁠-⁠a lipit cu spatele de trupul meu; când vezi ceva frumos, e firesc să-ți dorești să simți pe cineva aproape, cât mai aproape. Am scos țigările din buzunar, și ea a vrut una, și am fumat o țigară uitându⁠-⁠ne cum pastelurile de pe cer devin din ce în ce mai pale și mai neguroase. Și simțindu⁠-⁠ne trupurile odihnindu⁠-⁠se unul în celălalt. Tot ea a rupt vraja amorțită spunând hai să mergem și desprinzându⁠-⁠se din îmbrățișarea mea.”

În blocul „construit pentru ștabi” din Centrul Civic locuiesc majoritatea personajelor implicate în misterul crimelor din romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Harald Bălăcescu, Lola Damian, familia tânără și prosperă a Dimitreștilor, toți primesc colete cu un conținut sinistru și toți sunt angrenați, pe rând, într-o enigmă complicată. 

„Noroc ca aparatamentul se afla într-unul din blocurile ridicate, în apropiere de fosta Casă a Poporului, pentru ștabii regimului Ceaușescu. Nu semănau cu coșciugele comuniste din cartiere ca Titan sau Drumul Taberei, fuseseră folosite materiale de calitate, erau spațioase, multe aveau terase și se apropiau binișor de o decentă locuință mijlocie din Vest. În opt ani de când cumpărase apartamentul, Bălăcescu nu avusese niciun necaz legat de instalațiile sanitare, de gaz, sau electrice.”

La rândul ei Lola, guvernanta lui Crișan, băițelul Dimitreștilor, ajunge să aibă un apartament aici după ce lichidează averea familiei ei, tatăl fiind un fost anticar celebru din interbelic. 

„Deși sfâșiată de amintiri și păreri de rău, purcese totuși [...] la vânzarea imobilului. Lichidă totul, păstră obiectele cele mai valoroase, multe, cât să umpli un magazin, și achiziționă un apartament cu trei camere în Centrul Civic. Mai mult decât ar fi fost necesar, dar comorile trebuiau depozitate undeva, iar față de fosta locuință, Lolei i se părea că s-a mutat într-o garsonieră modestă.”

„Clădirea unde cândva funcționase Ambasada celui de-al III-lea Reich la București, iar mai apoi Teatru de Estradă, fastuos luminată, semăna cu un cataif gigantic. Găsi anevoie un loc de parcare. Printre mașinile scumpe - surâse Mihai - ai fi putut paria la sigur că nu vei găsi nicio Dacie. [...] După o privire fulger îndreptată de portarul elegant și bodyguarzii care tăiau discret frunza la câini, Mihai intră fără probleme.
[...]
Atmosferă, rumoare piano de casă bună, o muzică discretă, tăvi cu băutură care mișunau în zig-zag, decolteuri cu sclipiciuri, aromă de țigări fine, parfumuri scumpe și....bani! Îi plăcea ceea ce vede și își propuse o incursiune, cât de curând, împreună cu Gina.”

Pădurea Tunari, revizitată fizic dar și în amintire de câteva dintre personaje, este locul care conține unul dintre misterele poveștii din cartea Rodicăi Ojog-Brașoveanu, o intrigă paralelă care se unește în final cu ițele complicate ale romanului. 

„Îl lăsase până la urmă să-și facă damblaua și se duseseră în Pădurea Tunari. Ținuse neapărat să-l însoțească, deoarece ea îl iubea pe bărbatul ăsta din tot sufletul și întelegea să-i fie alături mai ales în momentele grele. Un drum inutil, rezultat profilactic - zero! Mihai bâjbâise printre copaci, nu mai recunoștea locurile, presupunea vag cam pe unde se desăvârșise ticăloșia, nu era sigur de nimic,. Firesc, într-un răstimp de cincisprezece ani se schimbă multe într-o pădure, mai era și noapte atunci, iar ei doi tulburați, blocați de frică. 
- Relaxează-te, îi recomandă Gina cu blândețe, punându-i mâna pe genunchi. Totul e în regulă...
Dimitrescu își umezi buzele uscate: 
- De fapt, trebuia să vin aici cu Marțian. Poate că el și-ar fi amintit mai bine, dar precis că nu ar fi fost de acord. 
- Și bine ar fi făcut. În caz că ați fi fost urmăriți, ce-ați fi îndrugat, că vă jucați prin codrul verde?”

Șantajat de către Marțian să îi plătească 5000 de dolari în schimbul păstrării unui secret foarte vechi care i-ar periclita cariera, Harald Bălăcescu, diplomatul ghinionist, cedează presiunii și după ce face rost de bani, îl așteaptă pe escrocul cu ștate vechi, să îi dea banii.

„Cazino Victoria constituise doar un punct de reper oferit șoferului pentru că întâlnirea trebuia să aibă loc ceva mai departe de stabiliment, în părculețul de lângă Muzeul de Literatură. Harald Bălăcescu sosi cu zece minute mai înainte și se așeză pe o bancă. Era o noapte clasică de iunie, adică cer înalt, puzderie de stele, o lună dolofană, adieri imperceptibile, parfumate cu aromă de regina nopții. Nu lipsea nici clasica pereche de îndrăgostiți, retrași în colțul cel mai întunecat al parcului, nici câinele vagabond și flămând căutând zadarnic ceva de mâncare în coșul de gunoi sau în jurul băncilor. Harald își privi ceasul. Trecuse de unsprezece, ora fixată, el era un bărbat care nu avea răbdare, iar pe Marțian îl știa foarte punctual. Cu excepția îndrăgostiților, locul era pustiu. La capătul străzii se vedeau mașini intrând în parcarea cazinoului sau părăsind-o, în rest, niciun trecător și o liniște care părea ciudată în mijlocul orașului.”