Detectivi

„Se știa - inerent - că locuiește princiar, undeva pe lângă Lacuri și vreo doi colegi prospectaseră, din curiozitate zona, având prilejul să rămână cu gura căscată. Posesori de apartamente ieftine, de cartier - și alea obținute cu trudă și cazne - la vederea vilei elegante, a gardului din piatră de râu și a peluzei bine îngrijite pe care zburda un câine distins, simțiră că li se taie respirația. Era departe de ceea ce se așteptau să vadă, de ceea ce trăiu ei înșiși sau cunoștințele lor. Liniștea din jur, frumusețea peisajului, te duceau cu gândul la un catalog cu locuințe scumpe, pentru oameni foarte bogați.”

În blocul „construit pentru ștabi” din Centrul Civic locuiesc majoritatea personajelor implicate în misterul crimelor din romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Harald Bălăcescu, Lola Damian, familia tânără și prosperă a Dimitreștilor, toți primesc colete cu un conținut sinistru și toți sunt angrenați, pe rând, într-o enigmă complicată. 

„Noroc ca aparatamentul se afla într-unul din blocurile ridicate, în apropiere de fosta Casă a Poporului, pentru ștabii regimului Ceaușescu. Nu semănau cu coșciugele comuniste din cartiere ca Titan sau Drumul Taberei, fuseseră folosite materiale de calitate, erau spațioase, multe aveau terase și se apropiau binișor de o decentă locuință mijlocie din Vest. În opt ani de când cumpărase apartamentul, Bălăcescu nu avusese niciun necaz legat de instalațiile sanitare, de gaz, sau electrice.”

La rândul ei Lola, guvernanta lui Crișan, băițelul Dimitreștilor, ajunge să aibă un apartament aici după ce lichidează averea familiei ei, tatăl fiind un fost anticar celebru din interbelic. 

„Deși sfâșiată de amintiri și păreri de rău, purcese totuși [...] la vânzarea imobilului. Lichidă totul, păstră obiectele cele mai valoroase, multe, cât să umpli un magazin, și achiziționă un apartament cu trei camere în Centrul Civic. Mai mult decât ar fi fost necesar, dar comorile trebuiau depozitate undeva, iar față de fosta locuință, Lolei i se părea că s-a mutat într-o garsonieră modestă.”

„Clădirea unde cândva funcționase Ambasada celui de-al III-lea Reich la București, iar mai apoi Teatru de Estradă, fastuos luminată, semăna cu un cataif gigantic. Găsi anevoie un loc de parcare. Printre mașinile scumpe - surâse Mihai - ai fi putut paria la sigur că nu vei găsi nicio Dacie. [...] După o privire fulger îndreptată de portarul elegant și bodyguarzii care tăiau discret frunza la câini, Mihai intră fără probleme.
[...]
Atmosferă, rumoare piano de casă bună, o muzică discretă, tăvi cu băutură care mișunau în zig-zag, decolteuri cu sclipiciuri, aromă de țigări fine, parfumuri scumpe și....bani! Îi plăcea ceea ce vede și își propuse o incursiune, cât de curând, împreună cu Gina.”

Pădurea Tunari, revizitată fizic dar și în amintire de câteva dintre personaje, este locul care conține unul dintre misterele poveștii din cartea Rodicăi Ojog-Brașoveanu, o intrigă paralelă care se unește în final cu ițele complicate ale romanului. 

„Îl lăsase până la urmă să-și facă damblaua și se duseseră în Pădurea Tunari. Ținuse neapărat să-l însoțească, deoarece ea îl iubea pe bărbatul ăsta din tot sufletul și întelegea să-i fie alături mai ales în momentele grele. Un drum inutil, rezultat profilactic - zero! Mihai bâjbâise printre copaci, nu mai recunoștea locurile, presupunea vag cam pe unde se desăvârșise ticăloșia, nu era sigur de nimic,. Firesc, într-un răstimp de cincisprezece ani se schimbă multe într-o pădure, mai era și noapte atunci, iar ei doi tulburați, blocați de frică. 
- Relaxează-te, îi recomandă Gina cu blândețe, punându-i mâna pe genunchi. Totul e în regulă...
Dimitrescu își umezi buzele uscate: 
- De fapt, trebuia să vin aici cu Marțian. Poate că el și-ar fi amintit mai bine, dar precis că nu ar fi fost de acord. 
- Și bine ar fi făcut. În caz că ați fi fost urmăriți, ce-ați fi îndrugat, că vă jucați prin codrul verde?”

Șantajat de către Marțian să îi plătească 5000 de dolari în schimbul păstrării unui secret foarte vechi care i-ar periclita cariera, Harald Bălăcescu, diplomatul ghinionist, cedează presiunii și după ce face rost de bani, îl așteaptă pe escrocul cu ștate vechi, să îi dea banii.

„Cazino Victoria constituise doar un punct de reper oferit șoferului pentru că întâlnirea trebuia să aibă loc ceva mai departe de stabiliment, în părculețul de lângă Muzeul de Literatură. Harald Bălăcescu sosi cu zece minute mai înainte și se așeză pe o bancă. Era o noapte clasică de iunie, adică cer înalt, puzderie de stele, o lună dolofană, adieri imperceptibile, parfumate cu aromă de regina nopții. Nu lipsea nici clasica pereche de îndrăgostiți, retrași în colțul cel mai întunecat al parcului, nici câinele vagabond și flămând căutând zadarnic ceva de mâncare în coșul de gunoi sau în jurul băncilor. Harald își privi ceasul. Trecuse de unsprezece, ora fixată, el era un bărbat care nu avea răbdare, iar pe Marțian îl știa foarte punctual. Cu excepția îndrăgostiților, locul era pustiu. La capătul străzii se vedeau mașini intrând în parcarea cazinoului sau părăsind-o, în rest, niciun trecător și o liniște care părea ciudată în mijlocul orașului.”