Orbitor

Anul publicarii: 2007

Curent/Gen literar: Postmodernism

Romanul Orbitor este o trilogie la care Mircea Cărtărescu a lucrat timp de circa 14 ani. Prima parte, Aripa stângă, a fost publicată în 1996 iar la momentul respectiv autorul spunea: „azi am terminat prima parte din Orbitor. Mi-a luat nouă luni de zile. Sunt o sută și treizeci de pagini și ar trebui să reprezinte cam a șasea parte din bizareria asta. Nu știu dacă e un lucru bun, habar n-am ce-o să iasă, dar nu pot să fac ceva mai bun anii ăștia, așa că trebuie să continuu. Am vreo patru ani înainte. Să dea Dumnezeu să iasă ce-aș vrea eu.”

A doua parte, Corpul, a fost publicată în 2002 iar cea de-a treia, Aripa dreaptă, în 2007.

Mircea Cărtărescu își caracterizează el însuși opera, astfel: ,,«Orbitor» nu e, propriu-zis, un roman, decât în sensul cel mai larg al cuvântului. Eu prefer să-l numesc „o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, „cartea vieții mele”, nu însă în sensul de „cea mai bună” sau „cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După „Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.”

Evocarea fostei Mori Dâmbovița în Orbitor

Demolată pentru a face loc complexului rezidențial Central Park de lângă Parcul Circului, fosta "construcție cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume" a fost spațiul în care autorul a copilărit - se afla chiar în spatele blocului unde a locuit timp de 25 de ani.

„Clădire melancolică, fără vârstă, cu sute de geamuri îmbâcsite de praf și făină, cu spații între cărămizi în care încolțeau și creșteau ierburi și-n care înfloreau clopoței albaștri. Fațadă stacojie pe care suiau câteva scări de incendiu, tubulare și ruginite, aruncându-și umbra filiformă în vântul fierbinte.” (Orbitor)

Fosta Moară Dâmbovița (azi Complexul Rezidențial Central Park) Vezi loc

Evocarea imaginii Circului de Stat în Orbitor și Solenoid

„Ciuperca albastru‐prăfoasă a Circului, cu ferestrele lui briliantine, lacul plin de papură, înconjurat de sălcii plângătoare, plopii cu crengile sucite în entre‐lacs renascentiste“, toate par a trăi cu adevărat doar în imaginaţia autorului, „ivite palide, spectrale dintr‐un abis emoţional“”. (Orbitor) (Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene)

„Improbabilă farfurie zburătoare coborâtă lângă infama groapă de gunoaie Tonola.“

„Țipătoarea şi‐atât de emoţionala lume a circului, cu luminile ei trecute prin filtre colorate şi paietele de pe costumele călăreţelor şi petele de flacără vie de pe blana panterelor ce săreau prin cercuri de foc, mi‐a rămas mereu în amintire ca o lume circulară, o monadă fără legături cu mizera conspiraţie a realităţii“. (Solenoid)

Circul Metropolitan București (Circul Globus) Vezi loc

Evocarea suprarealistă a Universității în Orbitor

„Maria coborî la Universitate într‑un decor de iarnă adâncă. Nu se mai cunoştea bulevardul, nici străzile laterale, sub stratul gros de zăpadă din care statuile atât de familiare, Mihai Viteazul, Heliade, Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret se ridicau asemenea turelelor unor submarine monstruoase. Clădirea cenuşie a Universităţii, întinsă pe o lungime uriaşă, părea o faleză de bazalt de‑a lungul unei mări îngheţate. O faleză sculptată iregular, pe faţada căreia statuile alegorice, Ştiinţele, Artele, Agricultura, Comerţul ar fi putut fi tot atât de bine mostre de fantastic natural, bizare stalactite în care intemperiile ar fi săpat gryli şi troli şi alte nenumărate ştime.”

Universitatea București Vezi loc

Cavoul bătrânului Catana

În Orbitor, Aripa Stângă (1996) de Mircea Cărtărescu, cavoul de la Bellu pare să reprezinte chiar sensul vieții pentru bătrânul Catana. Locul fantastic pare să-l fi fermecat și însoțit pe bătrân timp de decenii întregi. De altfel, bătrânul este în permanență certat de soție, din cauză că își investește toți banii în cavou, nu în casă. D-na Catana descoperă lucrarea de o viață a soțului abia la înmormântarea acestuia, când ea însăși se pierde prin labirintul locului de veci.

„Și-ți trebuie cavou? De marmoră trandafirie? Cu îngeri de piatră? Oameni buni, mai bine era bețiv, mai bine bea banii, știam o treabă, da’ el de patruzeci de ani strânge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănâncă paralele. Știți ce are porcu ăsta de Bellu? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruța prin el. Și ce statui! Și ce bibiluri și câte odăi! Câte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfânta judecată…Când zări iarăși lumina zilei izbucnind printre chiparoșii melancolici din cimitirul Bellu, Maria își făcu cruce.”

Sursa: https://www.scena9.ro/article/dictionar-locuri-bucuresti-literar-fotografii

Cimitirul Bellu Vezi loc

Vezi detalii

Amintirea incendiului de la Circ

„Cartea carbonizată care-o prelungea pe cea vie-n oglinda mesei mi-a adus deodată-n minte momentul în care, de pe terasa blocului nostru, privisem incredibila ninsoare cu fulgi negri de peste Aleea Circului, care se-ntindea încet şi peste şosea, pentru ca apoi, purtată de vânt, să cuprindă tot Bucureştiul. Bulbul albastru al cerului de toamnă era plin de fulgi leneşi de cenuşă, mari cât foile din caietele noastre de şcoală, care se răsuceau şi trozneau încetişor, îşi arătau o clipă-n soare câte-o faţă cenuşie, catifelată ca un piept de pasăre, pentru ca un moment mai târziu să devină negre catran şi lucioase, cu semne cabalistice pe foiţele de doar câţiva microni grosime. Ardea Circul de Stat, dar de unde ne aflam noi, despărţiţi de zidurile fabricii de pâine "Pionierul", de şirul de blocuri de pe alee şi de plopii care produseseră toată vara cantităţi de necrezut de fulgi înecăcioşi, nu puteam vedea vâlvătăile care mistuiau cupola, nu puteam auzi pocnetele reflectoarelor calcinate şi urletele animalelor din menajerie, înconjurate de flăcări. Doar un fum negru se ridica drept spre cer, ca dintr-un cuptor mare, în locul în care ştiam că se află Circul. Ne-nchipuiam cum fulgii de funingine se aşază pe toată valea încă-nverzită a parcului, troienind tufişurile de lămâiţă, carbonizând iarba şi îndoliind lacul rotund şi pustiu din mijloc. Culegeam din aer fulgii de carbon, ca nişte mari indigouri, şi priveam, între degetele noastre, foietajul lor mai fragil decât orice pe lume. Îi striveam încetişor până când structura planurilor lor se pulveriza, foiţele se frângeau chiar şi atinse de-o răsuflare, iar din marile suprafeţe, cu texturi atât de elaborate, rămânea doar puţină funingine pe podul palmelor noastre. A doua zi, de mână cu mama, am ieşit în parcul cu iarba în întregime cenuşie, am văzut, în faţa menajeriei, cadavrul panterei complet carbonizate, am păşit între ruinele marii cupole devastate de incendiu. Scheletul ei, ca un iglu negru, fumega încă spre adâncul cerului.”

Circul Metropolitan București (Circul Globus) Vezi loc

Evocarea Bucureștiului văzut de la mansarda unui bloc turn

„După fiecare astfel de ieşire mă-ntorceam aici, în mansarda mea, în vârful blocului stacojiu de pe Uranus, bloc pe care-l ştiam încă din adolescenţă, căruia-i dădusem târcoale pe când nici nu bănuiam că-ntr-o zi am să las totul baltă ca să-mi realizez visul dintotdeauna: mansarda cu un scaun, o masă şi-un pat, în care să trăiesc, aureolat de singurătate, o viaţă nepământească. În care să încerc (cum fac de trei luni încontinuu) să mă-ntorc acolo unde nimeni nu s-a-ntors, să-mi amintesc ce nimeni nu-şi aminteşte, să-nţeleg ceea ce nici un om nu poate să înţeleagă: cine sunt, ce sunt. Toamna trecută am închiriat garsoniera, în care m-am mutat progresiv, mai întâi câteva ore dimineaţa, doar pentru scris, apoi pentru somnul de după-amiază, în fine pentru zvârcolirile şi coşmarele nocturne. E o cameră mică, având tavanul în pantă accentuată dinspre peretele cu uşa spre cel cu fereastra. O ciudăţenie e că fereastra e ovală ― are pe dinafară o ghirlandă de ipsos susţinută de doi amoraşi ―, aşa că-n cadrul ei, ca într-o ramă de tablou cam pretenţios, se vede Bucureştiul, conglomerat de clădiri şi vegetaţie sub un cer mereu schimbător. Masa e chiar în faţa ferestrei şi se scaldă-n lumina ei, pe când patul e sfios şi umbrit, în colţul întunecat. Patul e adâncul adâncului cuibului meu de păianjen. Masa de scris e doar o proiecţie a patului meu.

[...]

Mă ridic în picioare şi privesc, de la masa de scris, Bucureştiul, oraşul meu, alterego-ul meu. Blocul ciudat de pe strada Uranus, în care mam decis să locuiesc, mi s-a părut întotdeauna penisul erect, stacojiu, cu vene şi cabluri străbătându-l pe sub piele, al oraşului. Cu craniul meu străveziu în amurg, cu trupul meu subţire şi fluturător, ros de strălucirea ferestrei, sunt doar o spermie gata să ţâşnească spre cer. Până în depărtare, unde se vede Interul, oraşul îşi ridică volumele amestecate cu crengi, acoperişurile amestecate cu nori. Fereastra mea cea ovală e însă prea micuţă ca să mai pot avea senzaţia de lipsă de margini a priveliştii, cum o aveam în adolescenţă, în Ştefan cel Mare, înainte să se construiască blocul de vizavi.

[...]

Acum, că a rămas singur în picioare în mijlocul deşertului atomic de fiare strîmbe, moloz şi ziare boţite aruncate peste fecale vechi, blocul de pe Uranus, unde stau de peste trei ani ― şi unde, pe masa mea, se ridică acum un alt bloc, de foi scrise cu pixul ― îşi arată mai bine gloria şi turpitudinea. Penis priapic, grozav de dureros, al celui mai trist oraş din lume, blocul meu a rezistat demolărilor şi, până la mamutul congelat al Casei Poporului din zare (şi ocupînd aproape toată zarea), e singura clădire care veghează, singurul obiect vertical într-un loc unde nu a rămas piatră pe piatră. Când ies dimineţile să-mi iau pâine şi lapte mă afund până la glezne în praful în care s-au prefăcut fostele case negustoreşti şi tihnite ale cartierului. De când s-a schimbat lumina şi turbioanele de vînt cald ale primăverii au început

să lingă zidurile, casele s-au golit de locatari şi de mobile, geamurile s-au făcut ţăndări, lemnul cercevelelor a putrezit şi frumoasele, tandrele, ciudatele, voluptuoasele, atrocele, spectralele triburi de ipsos ale gorgonelor şi atlaşilor ce sprijineau balconaşele de fier forjat, femei estropiate, bărbaţi mutilaţi, spoiţi otova cu aceeaşi tencuială roză, s-au fărîmiţaţ în şuierul fulgerător al alternanţei zi-noapte-zi-noapte.”

Strada Uranus Vezi loc

Aici a copilărit Mircea în primii ani de viață

Mircea, naratorul din Orbitor, evocă aminitirile aproape organice ale copilăriei timpurii și locurile unde a trăit, în Cartierul Floreasca: „[...] celelalte vieţi anterioare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci până la trei ani (în blocul de lângă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curând emoţii şi pofte.
[...]
Ne mutaserăm „la bloc”, în Floreasca, lângă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul.
[...]
Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mână cu mama, pe stradelele liniştite-ale cartierului, trecând pe lângă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr câte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cândva şi urlasem până la- nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri.
[...]
Era deja septembrie şi săptămâna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curând. Mâncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.”

Cartierul Floreasca Vezi loc

Mircea se refugiază în parc

Mutat pe Ștefan cel Mare pentru Mircea adaptarea e anevoioasă, dramatică. Într-un abis de singurătate si tristețe Parcul Circului devine o loc de respiro și reparație. După scena în care este agresat de un bully cunoscut sub numele de Porumbel, copilul Mircea aleargă până în parc unde își trage sufletul. Altă dată, plimbându-se cu mama lui în cartier înregistrează subiectiv fiecare detaliu al locului inclusiv parcul care urma să devină un loc de refugiu.

„Stai, bă, prostule, că nu-ţi fac nimic. Am vrut aşa, să ne râdem. Na cravata şi nu mai bâzâi. Spune-i Iu' mă-ta să mă caute, că am să-i spun ceva. Da' să fie-n curul gol, că altfel nu-i spun. Hai, cară-te de-aici!" Mircea înşfăcă cravata şi-o luă la fugă din toate puterile, plângând în hohote şi cu fâşia de mătase strânsă la piept ca un mic animal ghemuit. Abia la ţâşnitoarea din capătul aleii se opri, bău puţină apă şi se spălă pe ochi. În capătul aleii, Circul de Stat, cu cupola lui vălurită, albastră palid, părea pictat pe o pânză prăfuită. Soarele era copleşitor, Mircea-şi simţea părul încins, gata să ia foc. Teii acopereau cu frunzişul lor moale faţadele blocurilor de patru etaje care mărgineau, de-o parte şi de alta, aleea. Parcul părea pustiu, capotele maşinilor parcate de-a lungul aleii străluceau din răsputeri, încinse de soare. Nu era aproape nimeni pe bănci. Mircea-ncepu să suspine iar. Îndreptă cravata, acum boţită toată, dar nu putea din picioare. Se aşeză pe o bancă şi încercă să o-ntindă pe spatele ghiozdanului, dar degeaba, nu mai arăta ca-nainte, când fusese călcată cu drag de mama lui.
[...]

De mână cu mama, înaintaseră prin frig şi umezeală în acea lume deschisă larg, nefiresc de tăcută, printre copaci negri, desfrunziţi, merseseră din nou foarte mult de-a lungul blocurilor de pe Alee şi se găsiseră în faţa menajeriei şi Circului, construcţii ce nu-ncăpeau în mintea copilului, căci aveau forme pe care el nu le mai văzuse niciodată. Oricum, erau neclare şi ostile în acea după-amiază mâncată de ceţuri, înaintaseră apoi prin parcul nesfârşit către lacul îngheţat din centru. Cât de curajoasă era mama! Fără să-i simtă mâna caldă ţinându-i degetele, Mircişor ar fi murit de spaimă în acel ţinut. Nu mai simţise niciodată atâta singurătate. Nu putea şti pe-a-tunci că tocmai parcul Circului avea să fie, în verile următoare, miezul fericit al vieţii lui, luminat de crângurile de forsithia şi de magnoliile înflorite.”

Parcul Circului Vezi loc

Cartierul unde locuia Vasilica, mătușa lui Mircea

„Tramvaiul ce ducea către Dudeşti-Cioplea, unde locuia Tanti Sica (Vasilica, sora mamei), era singurul vopsit în roşu, iar deasupra avea singura fâşie de cer albastru din Bucureşti. Suind în el, îmi plăcea să stau lângă scaunul vatmanului, să văd cum clănţăne maneta cu bilă de metal şi să privesc cerul prin sticla groasă, violetă, a apărătoarei de soare. Bila manetei era de alamă lustruită de-atâta frecat în palma aspră a vatmanului, şi-n curbura ei se aduna, în culori concentrate, de zece ori mai intense ca-n aerul subţire de afară, tot peisajul cartierelor prin care treceam şi tot interiorul de lemn al vagonului, cu scaune de lemn şi minere de lemn ce se tot izbeau de acoperişul tapiţat cu vinilin. Vedeam acolo şi faţa vatmanului şi, dacă mă apropiam, feţişoara mea proprie, numai ochii şi nasul de ea, zâmbind nătâng şi uimit."

Dudești-Cioplea (Balta Albă-Titan) Vezi loc

Zona unde locuiau nașii lui Mircea

„[...] atât de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănându-se-n curenţi primăvăratici, filtrând aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbându-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...
[...]
Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pâlpâitor, îndepărtat şi aproape ostil.”

Strada Maica Domnului Vezi loc

Blocul unde locuiește Mircea

Banala și aglomerata șosea Ștefan cel Mare este în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu un fel de axis mundi, locul unde se mută, copil fiind, după ce primii ani i-a trăit așa cum el însuși povestește „de la naştere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie.”

De-a lungul romanului Orbitor (Aripa Stângă) cartierul, șoseaua, blocul, sunt iar și iar recreate din memoria subiectivă:

„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei.
[...]
Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit.
[...]
De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe când aveam cinci ani şi câteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul Tonola, lângă care se afla Circul.
[...]
Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare.
[...]
Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde până toamna târziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămâneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai târziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfârşit de lung, întins de la castelul Miliţiei până la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, când acoperise geamul din camera dinspre moară cu hârtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul până la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele împrejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de câte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu câte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă până-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decât o-nsăilare de linii cenuşii.”

Șoseaua Ștefan cel Mare Vezi loc

Una dintre locuințele din copilăria lui Mircea

Aici locuiește copilul Mircea alături de părinții lui și tot aici mama lui țese covoarele fantastice, recreate suprarealist de memoria subiectivă a copilului și care culminează cu intrigantul covor tridimensional.

„La sfârşitul a câteva săptămîni, un mare cub de pluş moale, înţesat de arabescuri, curcubee, aurore polare ocupa aproape în întregime odaia noastră. Patul îl ridicaseră părinţii la perete şi dormiserăm iarăşi toţi trei la mine în cămăruţă. Până când s-a prăbuşit şi patul ăsta cu noi, la fel ca şi cel din Silistra, de care abia dacă-mi mai aduceam aminte. Ieşeam acum mai des pe afară, pentru că mama, înflorită deodată altfel decât înainte, aproape că nu mai trăia în realitate: chiar şi seara, la masă, visa cu ochii pe jumătate închişi, iar când gătea, arunca zarzavaturile-n oală la întîmplare. Ce liniştite şi ce răcoroase erau scările largi ale blocului! Cât de înalte erau treptele, pe care le coboram cu grijă, ţinîndu-mă de perete! Cât am locuit în acel bloc cenuşiu de pe Garibaldi, o vară şi-o toamnă, mi s-a părut mereu că locuiesc într-un sanctuar. Totul acolo era solemn şi înfricoşat. Dacă te depărtai pe paliere dincolo de zona cunoscută, spaţiul începea să vuiască încetişor, apoi tot mai puternic, până când îţi urla direct în urechi, amestecându-şi ţipătul cu al tău. Umbre dense aşteptau în adîncul perspectivelor. Uşile se deschideau prin mecanisme misterioase şi-n pragul lor apăreau fiinţe imobile, drepte, canonizate asemenea statuilor de pe faţada templelor săpate în stîncă. Coboram un timp nesfârşit până în holul de la parter şi-apoi călătoream, înfruntînd primejdii pe care nici un explorator n-ar fi-ndrăznit să le-nfrunte, spre ţinuturile încă nepacificate din jurul blocului.

[...]

Dacă priveai covorul cel nou de la diferite distanţe, cum se-nălţa vertical pe rama gherghefului, el se schimba în mereu alte tablouri. De la capătul patului, detaliile lui se confundau ca să configureze, în mare, imaginea din covorul precedent: mama cu mine în braţe, privindu-ne-n ochi şi zâmbind. Dacă te lipeai de perete, dându-te, astfel, cu doi paşi înapoi, icoana se tulbura şi devenea marea redută a unui golf de azur fermecător, ocolit de un oraş cu clădiri buretoase, cu cămăşi, pantaloni şi cearceafuri colorate fluturând la sute şi mii de balconaşe de mama văzu deodată, în ziua terminării covorului, cuvântul scris, ca o-mpletitură arabă, pe vasta suprafaţă de pluş colorat. "Orbitor", şoptise mai întâi pentru sine, iar apoi, ridicându-mă-n braţe şi arătându-mi cu degetul, în depărtare, fiecare literă, desenînd-o din nou pentru mine, îmi strigă exaltată: "Uite, Işa, uite O şi uite R şi uite B şi uite I şi uite T şi uite O şi uite R! ORBITOR!", deşi ştia că ochii mei erau pe atunci încă orbi la litere.
[...]

Când securiştii s-au înfiinţat iar, au trebuit să rămână-nghesuiţi în holul de la intrare. Se uitau perplecşi la cubul vag stacojiu. Şi-au dat repede seama că nici măcar n-aveau cum să-l scoată întreg pe uşă şi să-l transporte la sediul lor. De aceea, spre disperarea mamei, care a trebuit să fie sechestrată-n camera mea, au hotărât să-l taie-n felii subţiri, de grosimea covoarelor obişnuite. Au dat un telefon de la vecini şi destul de repede s-a prezentat un ins în salopetă, cu un ferăstrău electric în mâini. Cu multă trudă, chinuindu-se să taie straturi de grosime uniformă, muncitorul a desprins prima felie, pe care securiştii au contemplat-o uimiţi.”

Strada Giuseppe Garibaldi Vezi loc

Alte cărți

Aer cu diamante, 1982

Florin Iaru , Mircea Cărtărescu , Traian T. Coșovei , Ion Stratan

Editura: Humanitas

Curent/Gen literar: Optzecism , Postmodernism

„Acum treizeci de ani, stînd noi, poeţi tineri şi furioşi, şi judecînd realitatea potrivnică, obidiţi de piedicile puse prin edituri nouă, corifeilor ei, ce ne dă-n gînd ideea? Să scoatem o carte-n regie proprie! O antologie din tot e mai bun, mai ad...

Vezi carte

Nostalgia, 1989/1993

Mircea Cărtărescu

Curent/Gen literar: Postmodernism

Nostalgia a apărut în forma actuală în 1993, după Revoluție, după ce în prima ediție, din 1989, publicată sub titlul Visul, fusese puternic cenzurată. Romanul a fost tradus în mai multe limbi și a primit numeroase premii și distincții literare.

Vezi carte

Casa din Strada Sirenelor, 2024

Octavian Soviany

Editura: Hyperliteratura

Curent/Gen literar: Postmodernism

Profesorul Faustin locuia în cartierul Uranus, pe Strada Sirenelor, într-o veche casă negustorească, scăpată ca prin minune de demolările din timpul lui Ceauşescu. Destul de dărăpănată pe dinafară, această locuinţă în care vieţuiseră, aşa cum voi afl...

Vezi carte

Eu, 1999

Mihai Ignat

Editura: Paralela 45

Curent/Gen literar: Postmodernism , Liric

Vezi carte

Obor, mon amour, 2021

Mara Wagner

Editura: Casa de Pariuri Literare

Curent/Gen literar: Postmodernism , Liric

Ediție sonoră* în lectura autoarei *Edițiile sonore pot fi ascultate prin scanarea codului QR afișat pe ultima pagină a cărții (chiar și ca link). Linkul/codul facilitează accesul la mediul digital pe care e stocată arhiva audio. Nu se poate vinde c...

Vezi carte