Mutat pe Ștefan cel Mare pentru Mircea adaptarea e anevoioasă, dramatică. Într-un abis de singurătate si tristețe Parcul Circului devine o loc de respiro și reparație. După scena în care este agresat de un bully cunoscut sub numele de Porumbel, copilul Mircea aleargă până în parc unde își trage sufletul. Altă dată, plimbându-se cu mama lui în cartier înregistrează subiectiv fiecare detaliu al locului inclusiv parcul care urma să devină un loc de refugiu.
„Stai, bă, prostule, că nu-ţi fac nimic. Am vrut aşa, să ne râdem. Na cravata şi nu mai bâzâi. Spune-i Iu' mă-ta să mă caute, că am să-i spun ceva. Da' să fie-n curul gol, că altfel nu-i spun. Hai, cară-te de-aici!" Mircea înşfăcă cravata şi-o luă la fugă din toate puterile, plângând în hohote şi cu fâşia de mătase strânsă la piept ca un mic animal ghemuit. Abia la ţâşnitoarea din capătul aleii se opri, bău puţină apă şi se spălă pe ochi. În capătul aleii, Circul de Stat, cu cupola lui vălurită, albastră palid, părea pictat pe o pânză prăfuită. Soarele era copleşitor, Mircea-şi simţea părul încins, gata să ia foc. Teii acopereau cu frunzişul lor moale faţadele blocurilor de patru etaje care mărgineau, de-o parte şi de alta, aleea. Parcul părea pustiu, capotele maşinilor parcate de-a lungul aleii străluceau din răsputeri, încinse de soare. Nu era aproape nimeni pe bănci. Mircea-ncepu să suspine iar. Îndreptă cravata, acum boţită toată, dar nu putea din picioare. Se aşeză pe o bancă şi încercă să o-ntindă pe spatele ghiozdanului, dar degeaba, nu mai arăta ca-nainte, când fusese călcată cu drag de mama lui.
[...]
De mână cu mama, înaintaseră prin frig şi umezeală în acea lume deschisă larg, nefiresc de tăcută, printre copaci negri, desfrunziţi, merseseră din nou foarte mult de-a lungul blocurilor de pe Alee şi se găsiseră în faţa menajeriei şi Circului, construcţii ce nu-ncăpeau în mintea copilului, căci aveau forme pe care el nu le mai văzuse niciodată. Oricum, erau neclare şi ostile în acea după-amiază mâncată de ceţuri, înaintaseră apoi prin parcul nesfârşit către lacul îngheţat din centru. Cât de curajoasă era mama! Fără să-i simtă mâna caldă ţinându-i degetele, Mircişor ar fi murit de spaimă în acel ţinut. Nu mai simţise niciodată atâta singurătate. Nu putea şti pe-a-tunci că tocmai parcul Circului avea să fie, în verile următoare, miezul fericit al vieţii lui, luminat de crângurile de forsithia şi de magnoliile înflorite.”
