Bucureștiul din cărțile tale este, iartă-mă că folosesc acest cuvânt infam, unul al hipsterilor. Ce ai încercat să surprinzi prin integrarea unor locuri și a unor oameni super recognoscibili?

Când am fost la lansarea cărții Hipsteri, bobos și clase creative am fost întrebat (eram în public) cum era să fii hipster. A fost și amuzant, dar și un pic tendențios să fiu etichetat public cu acest termen devenit, cum spui, infam. E normal să vrei să etichetezi (când nu aparții), e banal să nu vrei să fii etichetat (când poate aparții). După, e bine știut, una dintre trăsăturile consimțite ale hipsterului este neacceptarea acestei identități. În lucrarea de masterat la antropologie am scris în premieră câteva pagini despre fenomen (Marea hipstereală, 2012), pentru că o bună parte din publicul de la Lorgean Theatre era format din această categorie. Ceea ce era normal: erau oameni educați, ieșiți din țară, curioși, care aveau nevoie de alt tip de evenimente artistice decât cele pe care le oferea piața culturală în acel moment. Cred că Lorgean este o tentativă de a exprima identitatea cuiva într-un moment bine conturat cultural și istoric al României. E ca atunci când ajungi la o petrecere unde nu cunoști pe nimeni și crezi că toți ceilalți se cunosc între ei. Puțin mai târziu descoperi că toată lumea e în aceeași situație și cineva venit nou crede că tu te știi cu toată lumea.

E un soi de relaționare foarte directă a noastră, a celor din generația ta, cu textul. Am fost în Ota, în Web, l-am cunoscut pe Amarjit, am fost cam prin toate locurile. Ce tip de relație crezi că creează asta cu cititorul care știe versus cel care nu știe?

Ca orice lectură despre New York sau Addis Abeba, te atașezi de personajele bine construite. Ori, în Lorgean există un singur personaj adevărat, restul activează pe fundal. La un moment dat folosesc înșiruiri de nume ale unor oameni care nu mai apar vreodată, cu scopul de a evidenția existența lor de background. Și singurătatea personajului principal, pentru care majoritatea celor din jur erau doar fețe și nume, și nu persoane reale în viața lui.

Cumva, faci și o cartografiere a unui București al anilor 2000 și, eu văd așa cel puțin, e o formă de păstrare a unei memorii urbane. A fost un act intenționat?

Cam în tot ce fac, indiferent de mediul artistic, există această intenție. A fost o perioadă extraordinară, în siajul intrării României în UE, corelată cu progresul tehnologic rapid. Mai mult decât în Lorgean, am fost cronicar al acelor timpuri prin textele pe care le scriam pentru 24Fun. Și mi-a plăcut să fac asta. Colecția de texte selectate din 24Fun, numită Antume, chiar funcționează ca o frescă a perioadei.

Ce îți aduci aminte din anii ăia, din bula hipsterească a Bucureștiului? Care-s locurile emblematice?

Ota, Web, Pindu, Frame, Backstage și multe altele pe care le-am uitat. Știu că mergeam cam pe oriunde puneau muzică Tom Wilson, Ion și Vali sau Rusu și Flore. Ieșeam foarte mult, de 2–3 ori pe săptămână, deși nu prea aveam bani. Era o frenezie care mă făcea să-mi doresc să fiu cât mai mult afară, să văd ce se întâmplă, să cunosc oameni, să dansez, să flirtez, să conversez, să aparțin. Ne salutam între noi fără să fi vorbit vreodată. Unii au rămas prieteni apropiați și acum. Ori au devenit rude. Simțeam că aparțin bulei, dar, în același timp, aveam o distanțare și păstram o permanentă ironie asupra mediului. Dar poate că toată lumea simțea la fel. Am însă amintirea unor momente la petreceri când am avut un sentiment puternic de apartenență legat de oamenii lângă care mă aflam, i-am simțit my people.

Ce fel de București păstrezi în memorie și ce fel de București intră în literatură? Sunt diferite?

Păi, cam asta e una dintre definițiile literaturii: realitatea trecută prin filtrul memoriei devine literatură, la fel cum orice documentar devine ficțiune prin editare. În prezent m-am mutat din București, ceea ce înseamnă că are timp să dospească în memoria mea.

Ți-ai transformat, pentru mulți ani, casa în spațiu alternativ pentru evenimente culturale. Este asta un fel de a da ceva orașului, de a adăuga încă un loc, și unul foarte personal, în circuitul cultural?

Da. Poate suna ciudat, dar chiar simt că mi-am făcut datoria față de societate. Lorgean Theatre și HomeFest au fost parte dintr-un val novator, nu doar în artă și cultură, dar și în mentalitatea orașului. Pe scurt, aceste proiecte, care au fost inextricabil țesute de viața mea personală, au arătat că arta rămâne artă indiferent de spațiu, context, facultate absolvită, dincolo de cutumele oficiale.

Cum ai spune că s-a schimbat intimitatea urbană în ultimii 15 ani? Ce observi la modul în care oamenii își împart spațiul, corpurile, poveștile?

Nu prea mai sunt racordat la ce se întâmplă în București încă de când nu mai locuiam acolo. Pandemia a pus punct ieșirilor într-un mod natural. Răspândirea cafenelelor de specialitate reprezintă epitomul Bucureștiului contemporan, o manifestare a spiritului timpului. Eu sunt genul otoman, care bea cafea la ibric cu orele și căruia îi place să stea tolănit pe canapele joase, citind sau pălăvrăgind cu prietenii. Acest fel de a fi s-a manifestat, de altfel, și prin proiectele mele. Poate pentru generațiile actuale noile locuri — baruri, cafenele, cluburi — sunt cosy, n-am de unde să știu.

Cum arată Bucureștiul personal al lui Jean-Lorin Sterian? Unde îți plăcea să scrii — acasă, într-o cafenea, într-un bar, la birou? Pe unde te plimbai? Unde beai o bere? Pe unde ai locuit? Ce locuri îți sunt importante?

Doamne, mi-ar lua foarte mult pagini și plonjări în memorie ca să mi le amintesc. Sper să apară în viitor un fel de ChatGPT personal pe care să-l poți întreba: ce locuri am frecventat eu între 2012 și 2014? Sau: care sunt persoanele pe care le-am întâlnit cel mai des între 1999 și 2004? Și să primești un tabel cu nume și statistici. Cine știe? Mi-a plăcut întotdeauna să scriu în cafenele și am o amintire plăcută de la Artichoke în primii ani după ce s-a deschis. Și o amintire și mai plăcută de la librăria Anthony Frost, care se afla lângă. Locuri memorabile ar fi, așa, pe repede înainte: Parcul Sticlăriei, barul Zadar, străduțele din zona Plantelor, biblioteca de la NEC, Parcul Circului, strada Icoanei și toată zona dintre Carol și Eminescu.

Ce te-a făcut să te muți la Timișoara? Ce ai descoperit acolo? Atât de tare te-a supărat Bucureștiul sau ai vrut să schimbi peisajul?

Am ajuns în Timișoara cu o bursă și, la sfârșitul acesteia, m-am gândit cum ar fi să rămân. A fost o decizie de moment, deși îmi cumpărasem propriul apartament de puțină vreme. Am făcut schimb de casă cu cineva din Timișoara care își găsise job în București. Mărturisesc că am obosit de București. Am revenit recent pentru un concert și mi-a luat 70 de minute să ajung din Titan, unde am stat la o prietenă, până în Zadar Bar. Timpul petrecut în mijloacele de transport mi se pare furat din viață. E un timp foarte prețios. În Timișoara totul e la îndemână, are o viață culturală intensă. Ies mult mai mult. Nu e un reset total, ceea ce îmi doresc de ceva vreme, dar îmi e mai bine deocamdată. Aștept să vină vremea când o să mă gândesc la București cu nostalgie, ceea ce nu se întâmplă în acest moment. Dar eu am fost tot timpul între lumi, geografice sau nu.

Care dintre scriitorii români – clasici sau contemporani – surprinde cel mai bine Bucureștiul? Ce te atrage la felul lor de a scrie orașul?

Sincer, nu prea am mai citit proză de autori români contemporani. M-au fascinat la vremea lor Mateiu Caragiale, Mircea Eliade sau Mircea Cărtărescu cu scrierile lor despre București. De exemplu, când am intrat pentru prima oară în Cișmigiu am fost foarte emoționat, pentru că lecturasem de mai multe ori o cărticică intitulată Cișmigiu et Comp. La fel și când am stat pe strada Mântuleasa pentru câteva nopți, parcă mă plimbam prin pădurea magică. Mi-au plăcut ultimele două romane ale lui Bogdan Stănescu, dar mi-ar plăcea mult să citesc ceva care să reflecte Bucureștiul care nu e nici mizerabilist, nici conectat la perioada comunistă și nici corporatist. Poate dacă Irvine Welsh ar fi trăit în Titan… asta ar fi frecvența pe care m-aș regăsi. Citesc mai mult poezie contemporană și acolo regăsesc frecvențe emoționale activate de oraș, dar nu sunt neapărat localizate. De exemplu, volumul pe care tocmai l-am terminat (de scris) l-am început în București. Se numește Care e scorul pe Ghencea și nu are nicio legătură cu Bucureștiul geografic. Și nici cu fotbalul.