Cartierul Floreasca

Mircea, naratorul din Orbitor, evocă aminitirile aproape organice ale copilăriei timpurii și locurile unde a trăit, în Cartierul Floreasca: „[...] celelalte vieţi anterioare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci până la trei ani (în blocul de lângă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curând emoţii şi pofte.
[...]
Ne mutaserăm „la bloc”, în Floreasca, lângă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul.
[...]
Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mână cu mama, pe stradelele liniştite-ale cartierului, trecând pe lângă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr câte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cândva şi urlasem până la- nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri.
[...]
Era deja septembrie şi săptămâna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curând. Mâncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.”

„Suntem cu toţii buni prieteni. Adică ne spunem pe nume, ne înjurăm fără supărare, ne împrumutăm bani şi ne povestim „cuceririle”. Poprişan – care e bas şi locuieşte în mahalaua Floreasca – ne dă în fiecare seară amănunte inedite asupra unei femei care-l iubeşte. Poprişan afirmă că e „isterică”, şi noi îl ascultăm, pentru că aşa se obişnuieşte între buni prieteni.
Fănică se interesează de anumite localuri. Fănică e un băiat serios. După câte ştiu, n-a dorit niciodată aventuri cu femei „isterice”. El preferă să cheltuie săptămânal o anumită sumă şi să fie liniştit. Fănică el preocupat de chimie şi matematică, ceea ce revoltă pe Robert, care va fi în curând iubit de o prinţesă.”