Șoseaua Ștefan cel Mare

Banala și aglomerata șosea Ștefan cel Mare este în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu un fel de axis mundi, locul unde se mută, copil fiind, după ce primii ani i-a trăit așa cum el însuși povestește „de la naştere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie.”

De-a lungul romanului Orbitor (Aripa Stângă) cartierul, șoseaua, blocul, sunt iar și iar recreate din memoria subiectivă:

„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei.
[...]
Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit. 
[...]
De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe când aveam cinci ani şi câteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul Tonola, lângă care se afla Circul.
[...]
Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare.
[...]
Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde până toamna târziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămâneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai târziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfârşit de lung, întins de la castelul Miliţiei până la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, când acoperise geamul din camera dinspre moară cu hârtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul până la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele împrejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de câte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu câte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă până-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decât o-nsăilare de linii cenuşii.”