Aici locuiește copilul Mircea alături de părinții lui și tot aici mama lui țese covoarele fantastice, recreate suprarealist de memoria subiectivă a copilului și care culminează cu intrigantul covor tridimensional.
„La sfârşitul a câteva săptămîni, un mare cub de pluş moale, înţesat de arabescuri, curcubee, aurore polare ocupa aproape în întregime odaia noastră. Patul îl ridicaseră părinţii la perete şi dormiserăm iarăşi toţi trei la mine în cămăruţă. Până când s-a prăbuşit şi patul ăsta cu noi, la fel ca şi cel din Silistra, de care abia dacă-mi mai aduceam aminte. Ieşeam acum mai des pe afară, pentru că mama, înflorită deodată altfel decât înainte, aproape că nu mai trăia în realitate: chiar şi seara, la masă, visa cu ochii pe jumătate închişi, iar când gătea, arunca zarzavaturile-n oală la întîmplare. Ce liniştite şi ce răcoroase erau scările largi ale blocului! Cât de înalte erau treptele, pe care le coboram cu grijă, ţinîndu-mă de perete! Cât am locuit în acel bloc cenuşiu de pe Garibaldi, o vară şi-o toamnă, mi s-a părut mereu că locuiesc într-un sanctuar. Totul acolo era solemn şi înfricoşat. Dacă te depărtai pe paliere dincolo de zona cunoscută, spaţiul începea să vuiască încetişor, apoi tot mai puternic, până când îţi urla direct în urechi, amestecându-şi ţipătul cu al tău. Umbre dense aşteptau în adîncul perspectivelor. Uşile se deschideau prin mecanisme misterioase şi-n pragul lor apăreau fiinţe imobile, drepte, canonizate asemenea statuilor de pe faţada templelor săpate în stîncă. Coboram un timp nesfârşit până în holul de la parter şi-apoi călătoream, înfruntînd primejdii pe care nici un explorator n-ar fi-ndrăznit să le-nfrunte, spre ţinuturile încă nepacificate din jurul blocului.
[...]
Dacă priveai covorul cel nou de la diferite distanţe, cum se-nălţa vertical pe rama gherghefului, el se schimba în mereu alte tablouri. De la capătul patului, detaliile lui se confundau ca să configureze, în mare, imaginea din covorul precedent: mama cu mine în braţe, privindu-ne-n ochi şi zâmbind. Dacă te lipeai de perete, dându-te, astfel, cu doi paşi înapoi, icoana se tulbura şi devenea marea redută a unui golf de azur fermecător, ocolit de un oraş cu clădiri buretoase, cu cămăşi, pantaloni şi cearceafuri colorate fluturând la sute şi mii de balconaşe de mama văzu deodată, în ziua terminării covorului, cuvântul scris, ca o-mpletitură arabă, pe vasta suprafaţă de pluş colorat. "Orbitor", şoptise mai întâi pentru sine, iar apoi, ridicându-mă-n braţe şi arătându-mi cu degetul, în depărtare, fiecare literă, desenînd-o din nou pentru mine, îmi strigă exaltată: "Uite, Işa, uite O şi uite R şi uite B şi uite I şi uite T şi uite O şi uite R! ORBITOR!", deşi ştia că ochii mei erau pe atunci încă orbi la litere.
[...]
Când securiştii s-au înfiinţat iar, au trebuit să rămână-nghesuiţi în holul de la intrare. Se uitau perplecşi la cubul vag stacojiu. Şi-au dat repede seama că nici măcar n-aveau cum să-l scoată întreg pe uşă şi să-l transporte la sediul lor. De aceea, spre disperarea mamei, care a trebuit să fie sechestrată-n camera mea, au hotărât să-l taie-n felii subţiri, de grosimea covoarelor obişnuite. Au dat un telefon de la vecini şi destul de repede s-a prezentat un ins în salopetă, cu un ferăstrău electric în mâini. Cu multă trudă, chinuindu-se să taie straturi de grosime uniformă, muncitorul a desprins prima felie, pe care securiştii au contemplat-o uimiţi.”
