Strada Maica Domnului

„[...] atât de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănându-se-n curenţi primăvăratici, filtrând aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbându-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...
[...]
Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pâlpâitor, îndepărtat şi aproape ostil.”