Mihai Zamfir

„Aici locuieşte, într‑un „decor de provincie“ cu lungi curţi invadate de buruieni, Sandi rotagonistul Educaţiei târzii – un bărbat între două vârste pe care nimic nu pare să‑l surprindă mai mult decât să‑şi vadă cartierul scăpat ca prin minune de furia buldozerelor comuniste.” (Andreea Răsuceanu, Dicționar de locuri literare bucureștene)

„Până la Crăciunul trecut, erai convins că străduţele din jurul bisericii Silvestru urma să fie dărâmate; odată cu ele, şi casa ta, înghiţită de gura lacomă, venită dinspre Calea Moşilor. Acuma, înainte de a intra pe portiţa din faţă, te uiţi curios la propria ta casă, te freci la ochi, nu‑ţi vine să crezi că mai e în picioare, la locul ei, că nu va mai fi demolată, ci se va scofâlci şi va putrezi lent, ca toate lucrurile de pe lumea asta; şi că, într‑un târziu, va fi dărâmată cu milă.”

„O privire spre minunata vilă cu dublă faţadă, cândva cea mai simpatică bibliotecă a oraşului; sala de lectură amenajată în fosta grădină de iarnă a micului palat dădea spre parc; în preajma Crăciunului, chiuleai de la şcoală numai ca să te refugiezi în bibliotecă şi să poţi citi liniştit, cu ochii alunecându‑ţi de pe carte spre parcul înzăpezit; pe atunci, de Crăciun ningea întotdeauna; câţiva ani mai târziu, dădeai târcoale parcului Ioanid din alte motive: Silvia suplinea o catedră la Şcoala Centrală; când avea ore după‑amiaza, o aşteptai sub felinarul de la intrarea parcului, tot mai bătut de vânt, pe măsură ce anul înainta şi se făcea din nou iarnă.“