Mâine, când ne-am întâlnit

„Nimic mai simplu, știam unde stă David, îl lăsasem de câteva ori în fața casei, după partida de tenis. Am încercat să-l previn, însă avea telefonul închis, așa că mi-am luat inima în dinți și m-am dus direct la adresă, pe una dintre străzile care leagă Icoanei de Dumbrava Roșie, în vecinătatea parcului Ioanid. Mi-a deschis o doamnă tunsă scurt, cu privire prietenoasă. Când i-am spus că sunt un partener de tenis de-ai lui David, m-a măsurat uimită din creștet până în vârful adidașilor: ori cuvântul tenis o tulbura peste măsură, ori figura mea îi trezise un interes subit. Intră, mi-a spus pe neașteptate, tu trebuie să fii Robert. 

„După prânz am întâlnire cu Rădulescu, un tip masiv, cu mult păr pe unde n-ar trebui să aibă, adică în nări și în urechi, un nas acvilin și o privire perversă, de corupător de minori. Conduce un centru finanțat de o fundație elvețiană, specializat în tratarea dependențelor, situat în spatele mănăstirii Antim, o casă tip vagon cu aspect balcanic și reparații făcute cam în același stil. Zidurile cârpite se potrivesc de minune cu verandele din lemn vopsit și răsvopsit, scările scârțâie de te trec fiorii, în fine, acolo sunt cazați șapte băieți și cinci fete, niciunul peste treizeci de ani, cu dependență de alcool sau de droguri. Pentru început, o să lucrez cu Tommy, un puști de nouăsprezece ani, crescut într-o familie disfuncțională, eternul cuplu mamă analfabetă – tată alcoolic, combinația ideală pentru apariția celor mai felurite dizarmonii. [...] 

„Cartierul din jurul Pieței Gemeni nu-mi este deloc familiar, deși se află la o aruncătură de băț de Parcul Ioanid, întotdeauna am avut impresia că orașul a suferit acolo o fractură, de cum treci linia de tramvai, casele se micșorează, se înghesuie una într-alta, intimidate parcă de aroganța imobilelor de pe bulevardul Dacia și din preajma Grădinii Icoanei. La numărul din mesaj părea să fie un teren viran, dincolo de gardul de beton nu se zărea vreo lumină, numai când am sesizat lucirea palidă a interfonului am răsuflat ușurat, poarta s-a deschis și am pășit printre tufe învăluite în beznă pe o cărare îngustă, străjuită de câteva lămpi solare aproape descărcate. Casa semăna cu un container, poate chiar era un container, ușa pe centru și câte două ferestre de o parte și de alta, ca bungalourile din Vama Veche, unde ne înghesuiam câte cinci-șase într-o cameră, pe vremea liceului, și asta mi-a dat impresia de déjà-vu, revenirea neașteptată în atmosfera acelor timpuri, chiar dacă închipuită, m-a făcut să mă relaxez mai bine decât un exercițiu de voință. [...] Interiorul casei părea desprins dintr-o reclamă la mobilă minimalistă, singurul obiect provocator era un balansoar acoperit de o ătură cu motive incașe, posibil adusă din Anzi, aici îți hipnotizezi pacienții, am glumit, nici vorbă, mi-a răspuns, nimic din ce fac nu-i bine să ajungă acasă, oricum nu-mi propun să folosesc hipnoza în terapii, este o treabă complicată, ai nevoie de aprobări peste aprobări, dar dacă te legeni de câteva ori s-ar putea să adormi, e tot un fel de hipnoză.”