Mănăstirea Antim

„După prânz am întâlnire cu Rădulescu, un tip masiv, cu mult păr pe unde n-ar trebui să aibă, adică în nări și în urechi, un nas acvilin și o privire perversă, de corupător de minori. Conduce un centru finanțat de o fundație elvețiană, specializat în tratarea dependențelor, situat în spatele mănăstirii Antim, o casă tip vagon cu aspect balcanic și reparații făcute cam în același stil. Zidurile cârpite se potrivesc de minune cu verandele din lemn vopsit și răsvopsit, scările scârțâie de te trec fiorii, în fine, acolo sunt cazați șapte băieți și cinci fete, niciunul peste treizeci de ani, cu dependență de alcool sau de droguri. Pentru început, o să lucrez cu Tommy, un puști de nouăsprezece ani, crescut într-o familie disfuncțională, eternul cuplu mamă analfabetă – tată alcoolic, combinația ideală pentru apariția celor mai felurite dizarmonii. [...] 

„O ia la dreapta, intră pe străduțele pline de gropi de lângă Antim și ajunge la atelierul lui Iovik: o dărăpănătură, la doi pași de un restaurant cu ștaif. Mai încolo e arestul din Rahova. De plouat, plouă.

Iovik e un slăbănog cu barbă, parcă-i Lenin remixat cu Iisus. Când vorbește, dă impresia că se uită în zare. „Ați scăpat vie și nevătămată“, o întâmpină. „Cum așa?“ se miră Louise. „Ziceau la TV,“ face el, „c-a curs sânge gârlă la Universitate. M-aș fi dus și eu dacă nu veneați“. Dar ea: „Am trecut pe la Universitate, nici vorbă de sânge! Or fi exagerat jurnaliștii“. „Ah, colegii dumneavoastră“, remarcă Iovik. Louise se scutură: „Ăia nu-s colegii mei“.

Pictorul dispare în spatele unei planșe ce reprezintă o pasăre topindu-se în zbor: penele, ghearele, ciocul lasă dâre în aer și pe turla unei biserici. Pe Louise o irită cromatica: pasărea e mov ca pilulele maică-sii, cerul e ocru ca o miriște de noiembrie, biserica e roșie ca bolșevismul. Aude un sfârâit. Iovik face cafea la nisip. Pic-pic-pic, ploaia răpăie pe acoperișul de tablă.”