Mănăstire

„Tudor Vladimirescu, luând ştire că lpsilante a intrat în țară, își împărți oștirea în două părţi: dintr-una formă mici garnisoane pentru apărarea mănăstirilor din Valahia mică, în care îşi avea depuse provisiunile necesare pentru hrana oștirei; iar cu o parte compusă din şease mii de panduri aleşi și două mii cinci sute de arnăuţi comandaţi de Macedonski şi Prodan, luă calea către Bucureşti, şi se aşeză în mănăstirea Cotroceni, și pe câmpia dimprejurul ei, formând din această localitate un lagăr fortificat, din care observa mișcările lui Ipsilante, pe boeri şi politica turcească. 

Simțindu-l pe Tudor Vladimirescuca pe un rival, Ipsilanti își dorește înlăturarea lui: «Voi porni numaidecât la Cotroceni, ca să zmulg din pieptul şi inima potrivnicului meu acele virtuți care astăzi chiar îl fac mai iubit şi mai respectat de cât pe mine!...»”

La Mănăstirea Pasărea are loc nunta Oanei cu bărbatul din profeție, cel care avea să apară "călare pe doi cai" să o pețească. Tot aici, la petrecerea de după, Oana povestește visul miraculos care îl face pe Lixandru să exclame: „Ţi s-au arătat şi ţie semnele!” Zaharia Fărâmă povestește detaliat în interogatoriul susținut de ofițerii de Securitate bizar de interesați de eveniment. 

„- S-a întîmplat aşa, începu el deodată. în noaptea aceea, adică sîmbătă înainte de nuntă, Oana a avut acest vis, pe care ni l-a povestit la ospăţ, duminică seara. Eram toţi aşezaţi în jurul mesei, la dreapta ei mirele, profesorul estonian, la stînga taică-său, şi deodată Oana a strigat, adresîndu-se lui Lixandru: „Ascultă, Lixandre, ascultă încoace şi dezleagă-mi visul.” Se făcea, a început Oana, că înotam în Dunăre, dar înotam în susul apei, pînă ce, după nu ştiu cîtă vreme, am ajuns la izvor, la izvorul Dunării. Şi acolo m-am pomenit deodată că pătrund sub pămînt şi ajung într-o peşteră fără sfîrşit, sclipitoare, cu pereţii bătuţi cu pietre scumpe şi luminată de mii de lumînări. Şi un preot care era acolo, lîngă mine, a şoptit: „E Paștele, de aceea am aprins atîtea lumînări.” Dar eu am auzit în acea clipă un glas din nevăzut: „Pe-aici nu e Paşte, pentru că pe tărîmul acesta sîntem încă în Vechiul Testament!” Şi am simţit o mare bucurie privind toate lumînările, şi luminile, şi pietrele acelea scump; şi-mi spuneam: m-am învrednicit şi eu să înţeleg cît este de sfînt Vechiul Testament, cît de mult a iubit Dumnezeu oamenii aceia care au trăit în vremea Vechiului Testament.”

„Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale și trăsuri ca la toate nunțile, găsii curtea pustie și ușa bisericii închisă. Gândii că m-am înșelat în privința datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar și citii încă o dată invitația: nu mă înșelasem de loc. Ieșeam din curtea Sărindarului fără a ști ce să crez, când mă lovii piept în piept cu... Leonică în original.
— Veniseși la nunta mea?
— Firește.
— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitație la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnișcarii era altul. — În ziua nunții lui Leonică am lipsit din oraș. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.
— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească...
— Despre ce?
— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la țară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.
— Ce cununie? ce viață? ce moștenitori? Gândești că m-am cununat?
— Am primit invitația...
— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Știam acuma bine că broaște destule!”

(Din nuvela Broaște destule)

„Peste drum, la Caşin, începuseră să bată clopotele. Bat clopotele, a zis, de parcă eu nu le-auzeam. Ce ai, de ce-ai tăcut așa? Nimic, mă doare-un pic stomacul. Da’ sensibilă mai ești, dragă, nu știu cui i-oi fi semănând. Ascultă, Dienuța, mamă, știi la ce mă gândeam acum? Să intri și tu s-aprinzi o lumânare, poate-o da Dumnezeu și ţi-oi găsi un om ca lumea, că azi e miercuri şi ştii doar că la mine visele de marţi spre miercuri întotdeauna s-au adeverit. Nu de alta, da’… Uite că intru, am zis, numai să nu o mai aud.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

În iarna anului 1936, Eliade a petrecut mult timp cercetând lăzile cu manuscrise ale lui B. P. Hașdeu pentru ediția critică pe care o pregătea:

„În iarna aceea, mă concentrasem cu toată vigoarea asupra ediţiei Haşdeu. Transcrisesem câteva mii de pagini, stabilisem variantele la poezii, alcătuisem o bibliografie destul de întinsă. Lucram acum la prezentarea textelor şi la introducerea generală. Ceasurile petrecute la Arhivele Statului, unde se aflau lăzile cu hârtii aduse de la „Castelul” din Câmpina, mă impresionaseră nespus. Erau sute şi mii de pagini, unele doar cu câteva cuvinte scrise: „mesajele” trimise de lulia în timpul şedinţelor spiritiste. Găsisem nenumărate reviste de lingvistică, istorie şi folclor, cu paginile netăiate. Bătrânul Haşdeu renunţase definitiv la toate pasiunile tinereţii şi maturităţii sale. Aveam uneori impresia că rătăcesc printre ruine.”

Olguța, în acest fragment, e contrapunctul perfect al Monicăi, o voce tăioasă, dar protectoare, care sparge aura de monument feminin a prietenei ei și o readuce în lumea vie, cu umor și necruțare afectuoasă:

„Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcând o primejdioasă concurenţă scenei.
Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga kilovatorul istoriei, cum îl poreclise Olguţa, să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.
Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.
Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!”