Parcul „Dimitrie Ghica”

Parcul „Dimitrie Ghica” din Sinaia este un loc de recreație înființat în anul 1881 și amenajat de arhitectul peisagist Eder.

Delimitat de străzile Octavian Goga, Eroilor și bulevardul Carol I, este situat între gară și Mănăstirea Sinaia.

În parc se găsesc hotelurile Caraiman și Palace și Cazinoul din Sinaia, fiind amplasate și busturi ale lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Dimitrie Ghica, Iancu Brezeanu și Nicolae Bălcescu.

Cella Serghi recitește aici pe „prima bancă din parc” romanul lui Camil, Rebreanu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Minulescu îl frecventează deseori, Ionel Teodoreanu îl menționează în scrisori și amintiri, la fel ca Mihail Sebastian în jurnal, parcul fiind centrul vieții culturale interbelice, plin de concerte, serate și întâlniri ale scriitorilor veniți la Sinaia.

Sursa: Wikipedia RO

În timp ce stătea în parc, Sebastian surprinde o conversație între doi copii de 11-12 ani despre purtarea svasticii la școală și despre separarea statului de biserică, moment care îi provoacă reflecții amare despre societatea românească:

„Marţi, 14 aprilie [1936]
Aş fi fost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-ar fi terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau pînă la 2 jumătate noaptea, fiindcă nu-l puteam lăsa singur pe Carol, care pierdea prea mult.
Altfel, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea (vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul act, Valeriu-Leni. Mă tem că am pierdut din nou contactul. Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc — seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre Jules Renard, pe care ar fi să-l scriu după terminarea Jurnalului lui. Titluri de capitole: Jules Renard „anecdotier", J. R. français-moyen, J. R. În familie, părinţi, copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că definitiv — materialul primului volum din „Romanul românesc". Vor fi şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine prefaţa primului volum, prefaţă în care voi explica planul întregului ciclu şi voi justifica lipsa literaturii dinainte de război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie făcută. Mai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.
Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată, îmbrăcat franţuzeşte, de parcă — blond cum era — ar fi fost un copil din Grădina Luxembourg.
Militarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică? Celălalt: — Ce e aia? M.: — Semnul ăla, ştii... C.: — Nu ştiu ce e. M.: — Noi purtăm. Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe băiatul blond explicîndu-i militarului: — Religia este despărţită de stat. Statul şi religia nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli nici nu se învaţă religia... Textual. Altfel nici nu m-ar interesa s-o însemn aici. O societate de poliţişti, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia şi să-i strîng mîna.”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”