Liviu Ornea

„A stat deci opt ore la Romană, la coloane, era unul dintre locurile predilecte de întâlnire când era el tânăr. În fața florăriei. Acum nu mai e florărie acolo. Chiar, ce e în locul florăriei de la coloane? Nu știe, deși sunt rare zilele când nu trece prin Romană. Pe-atunci nu se schimbau firmele așa de des, aveai repere.”
 (Opt ore)

„O luă spre centru, trecu pe la Buturugă. Pe vremuri, aici, sub pomi, era o grădină, îl aducea bunică-su duminica dimineața și-i dădea doi crenvurști subțiri și-o oranjadă, cât bea el două beri, niciodată mai mult, că-i aștepta bunica acasă, cu masa pusă, și se supăra dacă întârziau sau veneau sătui. [...]
Restaurantul nu mai e, acum sunt niște chioșcuri. Nici casa bunicilor de pe Moșilor nu mai e, au dărâmat-o, într-o vreme erau acolo niște cluburi, Macaz, Șurubelnița, nu intrase niciodată. [...] Intră la Monte Carlo, ăsta nu se schimbase prea mult, comandă un Becks. [...] Chelnerul se uita cu dispreț la el – normal, la așa comandă. Ieși fără să-i lase bacșiș, mai dă-l în mă-sa. [...]
Ajunse la statuia Maicii Smara („cea cu sânii de marmură, vino căci voi fi fără armură“, versurile lui Cărtărescu îi veniră reflex), trecu pe lângă țarcul cu păuni, pe lângă izvorul lui Eminescu, pe lângă fosta bibliotecă. Se uita la frunzele strălucind în soare ale copacilor, la spatele blocurilor vechi din jurul parcului, dinspre Brezoianu, ce case erau acolo, într-una locuise Eftimiu, avea placă. El, toată viața la bloc nou, mai mult nu putuse. Era liniște. Ce ciudat, se gândea, din casele de la noi nu se prea aude nimic; în Italia, în schimb, când mergi pe stradă auzi întruna radiouri sau televizoare date tare, discuții la telefon sau între cei din casă, lumea nu vorbește-n șoaptă. Aici, pe străzi nu auzi decât zgomotul mașinilor, parcă în case n-ar locui nimeni.”

„Se făcuse deja tîrziu, se întunecase de-a binelea cînd ieșiseră de la Papillon. Nu mai fusese demult în crîșma asta – se schimbase, nu-i mai spunea mare lucru. [...]
O pornise încet pe Mătăsari, se gîndea chiar să meargă pe jos pînă acasă, nu putea să-i facă decît bine după cît băuse. Nu rezistă tentației de a face un ocol pe Bîlciului, strada aceea îngustă pe care nici nu intră mașinile, dintre Mătăsari și Agricultori. O mai fi vreuna așa în București? [...] Ajuns în dreptul bisericii de la intersecția cu Carol, se uită cu coada ochiului, jenat (dar de ce, în definitiv?), la fetițele care ieșiseră deja la muncă. [...] Mai aruncă o privire în spate și trecu decis strada, continuînd pe Mătăsari către Ferdinand, unde spera să găsească un non-stop de la care să-și ia țigări, apoi tot pe străduțe, prin spatele blocurilor, spre Vaselor, ca mai departe să traverseze Moșilor și să intre pe Făinari: voia să meargă numai printre case, prin ce era în imaginația lui de îndrăgostit de „strada Mîntuleasa” orașul adevărat.”

„Din bulevard, coti la dreapta pe Mătăsari, pe lângă biserica proaspăt renovată după incendiu – durase mult, dar arăta bine așa albă, înconjurată de pomi și de flori. Copacii din curțile caselor vechi și coșcovite aveau, într-adevăr, frunze ruginii, dar încă nu căzuseră, pe jos era curat. Își aruncă din mers ochii spre intrarea Constantin Stăniloiu (cine-o fi fost?), îi plăceau casele, dar n-avea rost s-o parcurgă, clou-ul ei era magnolia imensă din fața conacului din capăt, probabil cea mai mare și bogată din câte știa el în București, o admira întotdeauna primăvara, era un ritual.”

„Ar fi trebuit să coboare la Laminorului și să se-ntoarcă vreo cinci sute de metri, până pe strada Jimbolia, la numărul 105, așa spunea Google Maps, dar n-avea nicio grabă, s-a dat jos la Bazilescu și-a făcut întâi o plimbare prin parc. Se schimbase mult față de vremea în care venea el cu clasa la măturat aleile, toamna. Acum era ger uscat, iarna asta nu se mai sfârșea, însă el suporta mai bine frigul decât căldura verii, iar aerul rece și proaspăt îl mai liniștea. De partea cealaltă a bulevardului, mai retras de la stradă, unde fusese teatrul Masca, era pe-atunci Casa de cultură „Înfrățirea-ntre popoare”, unde ținea școala lui serbările de sfârșit de trimestru.”

„Ajuns în Matei Voievod, o luă la stânga, prin fața UNATC-ului, se abținu cu greu să nu se oprească vizavi, la Papillon, pentru o bere și-o votcă (mică), evită în ultima clipă un rahat de câine încă aburind (oameni nesimțiți!), traversă și intră pe Inișor, încercând să se dumirească dacă mai există vreo limbă în care același cuvânt să denumească fecalele și un dulce foarte gustos și iubit. Ce diferență față de delight! Rahat simplu, așa se numea cel obișnuit, sticlos, din copilăria lui. Cel care se punea în cozonac și-n cornulețe, atunci când n-avea bunică-sa nuci în casă. Ar fi putut merge înainte pe Inișor până în Țepeș Vodă, stradă nu urâtă, dimpotrivă, însă cam lungă și prea circulată, odată pornit pe ea nu-i era limpede unde ajunge (dar ce grabă ai, domnule?), așa că preferă să cotească pe Duzilor.”