Pogromul de la Iași

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare - deși „se înalță” și „mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o știu toți ieșenii. Una din puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece „la Palestina” erau cu zecile, dădeai peste ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară. Acum, după sistematizare, locul arată mult mai bine. Așa mi s-a spus.
Numai că mie îmi place sinagoga nu fiindcă ar fi vreun monument arhitectonic de excepție, ci fiindcă e sinagogă. E o bucată din Iașiul vechi care a supraviețuit acolo, o bucată din lumea parcă mai bine așezată de odinioară.”

„Iar în Tîrgu Cucu, acolo unde e rondul de tramvai, sînt zidurile mănăstirii Golia, pe care o tot întîlneam prin cărțile scriitorilor de-aici înainte s-o văd de-adevăratelea. Toate, semne ale Iașiului românesc, armenesc, evreiesc și ce-o mai fi fost orașul ăsta. Multietnic, cum se zice acum. Locuri unde mai multe neamuri trăiesc laolalt - astea mi s-au părut întotdeauna locuri bune. Ca Viena. Ca America. Sau ca Brăila ori Timișoara, de unde am venit aici.”

„Am închiriat din Bistrița o mașină și ne-am dus cu toții la Iași. Am căutat cimitirul evreiesc și am reușit să-l găsesc și am intrat, după ce m-am rugat o vreme de o doamnă nebună, înconjurată de cîini care lătrau, mîrîiau și se izbeau de gard, speriindu-mi copiii și făcînd-o pe nevastă-mea să bombăne „tu, cu cimitirele tale evreiești, ce te-a apucat, tu nu ești evreu”. M-am dus la monumentul în formă de vagoane de tren și am început să șoptesc: David, pe unde ai umblat? Rifca, hai pînă la gard. Moshe, mai ai dulceață din aia bună? Saul, Lea, Rahela, Marcu și apoi iarăși David și David și David, pînă cînd nevastă-mea m-a luat la rost că ce tot bolborosesc acolo și eu i-am zis supărat să mă lase în pace. „Haide mă' odată că li-i foame copiilor”. M-am uitat pe rînd la cei cinci băieți ai noștri, frumoși, plictisiți și înfometați și m-am rugat în gînd să nu-i bată românii, să nu-i omoare poporul român, să nu-i alunge din țară și nici ei să nu omoare pe nimeni. Apoi l-am săltat pe cel mic în brațe și am zis: „Gata, gata, haideți că vă duce tati la Mc Donald's”.

„Avocatul Altein a rămas prizonier. A rezistat măcelului din curtea Chesturii, când fiecare nou-­intrat era întâmpinat cu lovituri de bâtă în cap. A rezistat şi focurilor de mitraliere. Care au tras în plin, după­-amiază, la ora 15.

În dimineaţa de 30 iunie, a fost suit într­-unul din cele 27 de vagoane cu evrei vii ale trenului Iaşi­-Podu Iloaiei. Încă trei vagoane au fost umplute cu cadavrele celor deja rezolvaţi în cursul nopţii. Garnitura a fost gata de plecare la ora şase, dar a pornit abia la 11,10. Pe podeaua vagoanelor, s-­au uns un strat de bălegar şi altul de var nestins. Ca temperatura caniculei de iunie să crească mai dihai.”

„Ziarul e proprietatea fraţilor Alfred şi Jean Hefter. Ovrei. Căpitanul Zelea­-Codreanu aruncă la canal firma ziarului, răcnind patriotic: „Aduceţi­-mi un jidan, să îl belesc cu mâna mea!”. S­a săturat să le facă extracţii stomatologice ziariştilor. Iubitor de progres cum este, tânjeşte spre o etapă superioară. A doua zi, merge la biserică şi se roagă cu evlavie. Îi va da Dumnezeu şi legiunea lui de sfinţi puterea să deratizeze ţara?
„Asociaţia Studenţilor Creştini”, al cărei preşedinte este, dezbate „Chestiunea jidovească” la Terasa Bejan. Se huiduie mult şi cu roade mari. Scopul principal al asociaţiei este „apărarea culturii naţionale, ameninţată de falsificarea de către jidani”. Cu vigilenţa trează, golesc ţapi cu bere Zimbru, provenită din fabrica unui „jidănoi”.
Legionarii mărşăluiesc, sparg fălci şi geamuri, cântă şi se deşartă la uşa magazinelor lui Iuda de pe Strada Lăpuşneanu. Pe un lampion din faţa Universităţii, flutură chipeşul steag fascist. Constantin Manciu, prefectul Poliţiei, intervine. Armata e chemată să asigure ordinea universitară.”

„Primul lucru remarcat de Golda, odată cu schimbarea politică dictată de pişatul boului, a fost că Cinematograful Trianon s­-a rebotezat Maxim Gorki. Şi că Cinematografului Scala i se zicea mai nou Puşkin. Mamei sale, mare admiratoare a literaturii ruse, straşnic i­ar mai fi plăcut schimbările astea. Şi-­ar fi luat pălăria şi n­-ar fi ratat premiera vreunui film.
Şi iarăşi sărăcie, şi iarăşi lipsă de viitor.
Şi deodată, un gând stârnit de meteorologia minţii: gândul de a pleca departe-­departe, unde amintirile să nu­-i afle adresa. Nu, nu în Palestina, acolo era lesne de găsit, între atâţia alţi fugari din România. Ci altundeva, peste mări şi ţări, într­-o lume nouă.”

„La recepția Hotelului Unirea, mi se zice să urc. Etajul zece, cioc-cioc. Nu răspunde nimeni. Crăcănez ușa. Un zgomot de șuvoi trădează un trup sub duș. Americani cu punctualitate românească. Puteau fi dușați, până acum.
Remarc o siluetă la geam. Privește în jos, de la etaj, orașul țesut ca o ie moldovenească. Se întoarce pe neașteptate, mă măsoară cu doi ochi roșii ca de plâns. S-o fi certat cu copilul sau are conjunctivită. Își ascunde jena sub o tuse scurtă.
_Tu ești ghidul nostru, așa-i?! Ben, da' ieși odat' de sub dușu' ăla nenorocit!
Îmi întinde mâna cu brățara inclusă:
_Dora Bernstein. Zi-mi Dora.
_Sânziana Stipiuc. Spuneți-mi Sânziana.
_OK, Suzy.
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarowski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari înghițitoare de ruj, dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.”

„Da, lucrurile fierb, însă direcţia în care se îndreaptă va fi cu orice preţ ţinută sub control. Sunt semne bune. Corneliu Şumuleanu, crudul profesor legionar de la Medicină, a avut bunăvoinţa de a răposa, zilele trecute. Chiar înaintea alegerilor generale. Aha, l­a-ţi avut la catedră, atunci ştiţi ce poamă era, cum îi îndemna pe studenţii creştini să­-i zdrobească cu bâtele la orele de curs pe colegii evrei. Halal dascăl! Nu cumva a doua sau a treia zi după îngropăciune a găsit scrise pe gard cuvintele acelea cu adevărat oribile? Festivitatea funerară a fost pe 17 decembrie, a participat inclusiv sinistrul Zelea-Codreanu.
Ohoho, ce circ a fost, am aici rapoartele băieţilor! Uitaţi: în faţa laboratorului de chimie de pe strada Săulescu, 14 preoţi au oficiat slujba. 14 preoţi, dom’ doctor, 14 popi cu barba sură, lungă de se şterg la sulă! 15, dacă îl adăugăm pe Mitropolitul Nicodim al Moldovei şi Sucevei, care a ţinut un discurs despre înălţarea smintitului din sicriu la ceruri, musai la ceruri. Şumuleanu ăsta, care îşi transformase orele în spaţiu de pugilat iudeo-­creştin, a fost cinstit cu onorurile cuvenite unui voievod. Şeful Baroului de avocaţi, Petru Pogonat, a cuvântat că ţara pierde „un izvor de înţelepciune”. Prea de tot, chiar dacă avocaţii sunt mincinoşi prin însăşi natura profesiei lor. Partea care ne îngrijorează e că 10.000 de oameni au căscat gura pe traseul coşciugului spre cimitir. Mulţi dintre ei nu şi­au lăsat acasă bocetele. La o populaţie de 100.000 de oameni, cât numără oraşul...”