Fosta Băcănie Ermacov

În imaginația lui Dănuț, luna devine stăpâna unei băcănii uriașe, mai mare decât cea a lui Ermacov:

„Monica! Unde eşti, Monica?
Aici-s, Dănuţ.
Kami-Mura!
Buftea, hoo!
Uf!
Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.
Uite luna!
Luna-i?
Luna; Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.
Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
Da cu cine seamănă? Cu tine?
C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.
Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
Lasă-mă-n pace.
Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuţ nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punând în vastul coş de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumaţi…”