Băcănie

Băcănia Smirnov, un punct de trecere între două lumi, lumea afacerilor dubioase ale lui Gerș Herman și lumea domestică și caldă, a familiei Deleanu:

„Gerş Herman misit era client civil, comercial şi mai cu seamă penal, al domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decât de coani Iorgî, îl aştepta la club unde-l găsea sigur, în loc să-l aştepte la birou unde găsea secretarii.
Gerş!
Cum ar fi spus: Marş!
Dar Gerş, cu un zâmbet şi gest amforat de balerină, mai înaintă un pas. Era aşa de gras că părea de două ori gravid: şi pântecele, şi fălcile.
Coani Iorgî!
Aşteaptă-mă acasă, Gerş.
V-aştept la gară. Cu respect şi complimente la domnişoara.
Ce? Pleci, papa?
Da, plec la Bucureşti. Jidanii ştiu tot! Ce să-ţi aduc, Olguţa?
Se suiră în trăsură, cu ogarii la picioare!
La Smirnov. Ce cumpărăm, Olguţa?
Domnu Deleanu răspundea la saluturi în dreapta şi în stânga, zâmbind, gesticulând amical, protector sau cu înţeles, ca un orator popular la coborârea din tren.
Sâmbăta însufleţise Iaşul, mai ales strada Lăpuşneanu: treceau parfumuri violent proaste şi mătăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetăriilor periferice.”

Băcănia Smirnov, un mic teatru al interbelicului, unde miroase a murături usturoiate, pastramă de gâscă, vin acrișor și a conversații care se aprind ca un chibrit:

„Trăsura se opri în faţa băcăniei Smirnov. Intrară.
Buna sara, domnişoară Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţa întinse o mână prietenoasă noului-venit care intra în băcănie cu mini crispate şi tremurătoare de orb nervos, duhnind a vin, bărbos ca Robinson, dar brun, cu trăsături ascetice, ochi halucinaţi de derviş urlător şi îmbrăcat ca o sperietoare de păsări.
Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? … Luăm o fiţuică şi nişte akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă calambur îndeobşte ca într-o cârjă care i-ar fi susţinut bicisnicia şi avea accentul mirat evreiesc al celor care imită mereu jargonul. Văzuse trăsura casei Deleanu oprindu-se la Smirnov, de peste drum, de la „Respect general”, şi nu se putuse opri lăsând murăturile usturoiete, pastrama de gâscă, vinaţul acrişor şi cei trei convivi în faţa cărora îşi orhestra calambururile să nu vie şi la o ţuică.
Calambururile erau în inteligenţa acestui junimist ca o mahala în jurul unui oraş cu tainice grădini şi discrete palate. Ca să-l cunoşti, trebuia să treci mai întâi prin mahala. Olguţa trecuse, şi îl stima. Stima şi faimoasa răutate verbală care era luciditate şi humorul sincerităţii sale temerare, şi sărăcia trupească a acestui învăţat diagnostician miraculos în medicină ferfeniţos ca o carte veche.”

În imaginația lui Dănuț, luna devine stăpâna unei băcănii uriașe, mai mare decât cea a lui Ermacov:

„Monica! Unde eşti, Monica?
Aici-s, Dănuţ.
Kami-Mura!
Buftea, hoo!
Uf!
Din car, Dănuţ dădu un binemeritat concediu bravului împărat.
Uite luna!
Luna-i?
Luna; Samănă cu tine, Buftea, când ai oreillons! Răsărise colorată ca un abţibild, fără gură şi sprâncene lineare, luna care-o văd copiii mici prin somn, strâmbându-se elastic: serioasă, veselă sau tristă. Olguţa o vedea ilară şi-i venea să-i scoată limba.
Nu seamănă cu Dănuţ, Olguţa! protestă Monica după o scrupuloasă examinare.
Da cu cine seamănă? Cu tine?
C-un nătărău de bostan! glumi Herr Direktor.
Buftea, spune şi tu cu ce seamănă. C-un glob de aur?
Lasă-mă-n pace.
Fii politicos! Ai noroc că-s bine dispusă.
Dănuţ nu se gândea la lună. Constatase din auzite prezenţa ei şi o găsise în turbinca lui Ivan, fără s-o privească pe cer.
Lui Dănuţ îi era foame. Luna din turbinca lui Ivan, cu faţa ei de lipovan gras, era stăpâna unei băcănii mai mare decât a lui Ermacov de la Iaşi, Dănuţ o vedea punând în vastul coş de hârtie, cutii cu sardele; tăind patace roşcate de salam; deschizând cutii cu măsline marinate; întinzând, spre gustare, cu vârful cuţitului, o aşchie grasă de caşcaval de Penteleu; desfăcând un hârzob de păstrăvi afumaţi…”