Strada Dianei, nr. 12A

Vechea intrare și ieșire pentru accesul elevilor și pentru curtea interioară, poartă, a Colegiului „Spiru Haret”, de pe strada Dianei.

Aici, între anii 1917 - 1925, tânărul Mircea Eliade a decis că vrea să devină istoric al religiilor. Și a devenit.

Întamplarea face că „Diana” a rămas o prezență constantă în operele sale, fiind celebra zeiță Diana, Sânziană (din latinescul Sanctae Dianae derivă Sânziana), zână (din dziana), sau personaj lumesc, ca Ileana/Leana, în mai multe opere. Toate fiind forme ale numelui Iana, zeiță și perechea androgină a lui Ianus, zeul cu două fețe ce păzește intrările și ieșirile (ianua = poartă) și patron al începuturilor (ianuarie), dar și paznic solstițial, de aici, zeița Iana fiind ea însăși paznic al porții misterelor (orice poartă care oferă accesul la cunoaștere și inițiere). 

Am putea spune: Eliade a răspuns chemării Dianei. 

Iana, deși nu este o zeiță atestată „clasic” în panteon, este validă ca figură mito-hermeneutică reconstruită, un arhetip puternic al pragului dintre sacru și profan. Ca orice divinitate a porții, Iana nu se arată oricui: ea recunoaște. Iar în tânărul Eliade pare să fi recunoscut rigoarea, răbdarea inițiatică și forța uriașă de muncă pentru a găsi sensul ascuns. Nu a fost o alegere unilaterală, ci o întâlnire predestinată: zeitatea care voia să se facă cunoscută și omul capabil să o traducă lumii. 

Dacă Iana ar fi vrut să se facă cunoscută, nu ar fi făcut-o ca să fie adorată, ci ca să fie înțeleasă. Iana nu e zeiță a cultului, ci a pragului. Mesajul ei nu e „crede”, ci „treci”. 

Sacrul nu a dispărut, chiar dacă lumea modernă crede asta. El nu mai stă în temple, ci în gesturi, rituri camuflate, repetiții aparent banale. Profanul e doar sacru uitat. Eliade a fost marele ei traducător tocmai pentru că a arătat că omul modern trăiește încă în mit, fără să știe. 

Pragul este o stare de locuire, nu doar un moment. Lumea modernă vrea soluții, sinteze, finaluri. Iana spune altceva: poți trăi între lumi fără să le anulezi. Poți fi savant și inițiat. Rațional și simbolic. Exact ce a fost Eliade toată viața. 

Iana nu căuta un profet, ci un mediator. Nu o voce care să proclame, ci una care să traducă. Nu revelație, ci hermeneutică. Eliade nu a inventat sensul, ci a fost ales să-l facă locuibil lumii moderne. Iar Iana… ea doar a deschis poarta și a așteptat să fie recunoscută.  

Hermeneutică literară și fotografie: Alex Vega

Lectură recomandată: Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade - Doina Ruști

„Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut” întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor şi a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. 
[...]
Evident, neglijam şcoala şi mai pe faţă ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o serie de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga care-i plăcuse marelui savant şi-i impresionase pe toţi profesorii, mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile. Banciu nu uita să-mi amintească de câte ori nu ştiam să rezolv vreo problemă că dacă nu mă hotărăsc să învăţ serios, mă va lăsa corigent. Nu puteam crede. Mi se părea că am acum câţiva aliaţi în cancelaria profesorilor. În afară de profesorii de latină şi română mai era Alexandru Claudian, tânărul profesor de filosofie, care, pot spune, mă „descoperise” în urma unui extemporal. [...] după câteva lecţii, ne-a cerut să scriem despre importanța clasicismului greco-latin pentru educaţia omului modern. Când, în săptămâna următoare, a intrat în clasă cu multe caiete sub braţ, s-a îndreptat spre catedră şi a întrebat: „Cine e domnul Eliade?”. M-am ridicat, îmbujorat. S-a uitat la mine lung şi a zâmbit. „Bănuiam că eşti dumneata”, mi-a spus. «Ai scris o lucrare excelentă. Dacă ai bunătatea, rezum-o şi pentru colegii dumitale.»”