1880

Protagonistul, Iancu Moroi, ajunge aici sub presiunile soției de a „ieși în lume” mai cu seamă în lumea bună și aici se consumă toată drama vieții lui lipsite de strălucire: își pierde ultimii bani la cărți, după ce își amanetase toate bunurile pentru a face față hatârurilor soției, iar aceasta din urmă îl înșală chiar acolo cu amfitrionul, directorul Ministerului de Finanțe. În mod tragi-comic Iancu e martor la tentativa de adulter înainte de a muri în urma unui atac cerebral. 

„Iancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu.
[...]
Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mişcând uşor flăcările a trei rânduri de lumânări. Oglinzile, paralele, înmulţeau nesfârşit, de-o parte şi de alta, mesele, scaunele cu mătase roşie şi întreaga adunare cu aspectul şi gesturile ei. În oglinzi predomina mişcarea, în salon zgomotul. Pe pereţii căptuşiţi cu hârtie cu buchete de liliac şi trandafiri, câteva tablouri şi trei-patru heliografii. Pe nişte măsuţe ovale, chesele de tutun şi de dulceaţă, pahare subţiri, albe, tăiate la vârf c-un cerc mat, linguriţe de argint, farfuriuţe şi ceşti de porţelan.
Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros şi trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile şi începuse a îngălbeni hârtia de pe pereţi. Pe cele două mese cu postav verde, câte-o lampă mare de bronz.”

„Pe uliţele strâmte şi dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii de piatră se împestriţau cu băltoacele întinse de-a curmezişul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâţi burniţau, înecând casele într-o atmosferă fumurie şi împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor. 
În faţa unui maidan, îngrădit cu laţe, o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi.”

În clădirea de la intersecția Căii Victoriei cu Lipscani, la etajul 1, între 1877 și 1879 a fost redacția ziarului conservator Timpul. Aici au scris Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. 

În februarie 1889 Mihai Eminescu a fost internat aici cu un diagnostic de „psihoză maniaco-depresivă.“ La vremea aceea psihiatria ca ramură a medicinei era abia la început în România, la fel și tratamentele și definirea diagnosticelor, iar pentru descrierea pacienților se folosea termenul de „smintiți”, cu toate acestea statul subvenționa unitatea medicală iar conform unor documente din acele vremuri pacienții erau tratați uman. După câteva luni de internare la Mărcuța, Mihai Eminescu a fost externat și mutat în casa de sănătate a doctorului Șuțu, situată în Strada Plantelor, unde a și murit la 15 iunie 1889. 

Sanatoriul Mărcuța a fost transformat în perioada comunistă în centru de reeeducare, iar ulterior a devenit Complex de Activităţi Recreative şi Educative. 

„Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale și trăsuri ca la toate nunțile, găsii curtea pustie și ușa bisericii închisă. Gândii că m-am înșelat în privința datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar și citii încă o dată invitația: nu mă înșelasem de loc. Ieșeam din curtea Sărindarului fără a ști ce să crez, când mă lovii piept în piept cu... Leonică în original.
— Veniseși la nunta mea?
— Firește.
— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitație la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnișcarii era altul. — În ziua nunții lui Leonică am lipsit din oraș. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.
— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească...
— Despre ce?
— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la țară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.
— Ce cununie? ce viață? ce moștenitori? Gândești că m-am cununat?
— Am primit invitația...
— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Știam acuma bine că broaște destule!”

(Din nuvela Broaște destule)