1880

Protagonistul, Iancu Moroi, ajunge aici sub presiunile soției de a „ieși în lume” mai cu seamă în lumea bună și aici se consumă toată drama vieții lui lipsite de strălucire: își pierde ultimii bani la cărți, după ce își amanetase toate bunurile pentru a face față hatârurilor soției, iar aceasta din urmă îl înșală chiar acolo cu amfitrionul, directorul Ministerului de Finanțe. În mod tragi-comic Iancu e martor la tentativa de adulter înainte de a muri în urma unui atac cerebral. 

„Iancu Moroi făcu semn cu vârful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus până jos ajurnu.
[...]
Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mişcând uşor flăcările a trei rânduri de lumânări. Oglinzile, paralele, înmulţeau nesfârşit, de-o parte şi de alta, mesele, scaunele cu mătase roşie şi întreaga adunare cu aspectul şi gesturile ei. În oglinzi predomina mişcarea, în salon zgomotul. Pe pereţii căptuşiţi cu hârtie cu buchete de liliac şi trandafiri, câteva tablouri şi trei-patru heliografii. Pe nişte măsuţe ovale, chesele de tutun şi de dulceaţă, pahare subţiri, albe, tăiate la vârf c-un cerc mat, linguriţe de argint, farfuriuţe şi ceşti de porţelan.
Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros şi trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile şi începuse a îngălbeni hârtia de pe pereţi. Pe cele două mese cu postav verde, câte-o lampă mare de bronz.”

„Pe uliţele strâmte şi dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii de piatră se împestriţau cu băltoacele întinse de-a curmezişul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâţi burniţau, înecând casele într-o atmosferă fumurie şi împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor. 
În faţa unui maidan, îngrădit cu laţe, o casă mai răsărită decât celelalte. Pridvorul ei, de scânduri noi, rânjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi.”

În clădirea de la intersecția Căii Victoriei cu Lipscani, la etajul 1, între 1877 și 1879 a fost redacția ziarului conservator Timpul. Aici au scris Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. 

În februarie 1889 Mihai Eminescu a fost internat aici cu un diagnostic de „psihoză maniaco-depresivă.“ La vremea aceea psihiatria ca ramură a medicinei era abia la început în România, la fel și tratamentele și definirea diagnosticelor, iar pentru descrierea pacienților se folosea termenul de „smintiți”, cu toate acestea statul subvenționa unitatea medicală iar conform unor documente din acele vremuri pacienții erau tratați uman. După câteva luni de internare la Mărcuța, Mihai Eminescu a fost externat și mutat în casa de sănătate a doctorului Șuțu, situată în Strada Plantelor, unde a și murit la 15 iunie 1889. 

Sanatoriul Mărcuța a fost transformat în perioada comunistă în centru de reeeducare, iar ulterior a devenit Complex de Activităţi Recreative şi Educative. 

„Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale și trăsuri ca la toate nunțile, găsii curtea pustie și ușa bisericii închisă. Gândii că m-am înșelat în privința datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar și citii încă o dată invitația: nu mă înșelasem de loc. Ieșeam din curtea Sărindarului fără a ști ce să crez, când mă lovii piept în piept cu... Leonică în original.
— Veniseși la nunta mea?
— Firește.
— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitație la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnișcarii era altul. — În ziua nunții lui Leonică am lipsit din oraș. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.
— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească...
— Despre ce?
— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la țară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.
— Ce cununie? ce viață? ce moștenitori? Gândești că m-am cununat?
— Am primit invitația...
— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Știam acuma bine că broaște destule!”

(Din nuvela Broaște destule)

„Tată-meu mi-a povestit că, după întoarcerea sa de la München, hatmanul l-a pus să redacteze o jalbă în nu mai ştiu ce afacere. Tata, care, şi el, era un bun meşter de condei de pe atunci, a făcut o jalbă ce hatmanul a găsit-o minunată, atât de minunată încât n a putut rezista dorinţii s-o arăte şi lui Iordache Catargiu, cel mai bun cunoscător din Ieşi în asemene afaceri. S-au suit în trăsură şi s-au dus la Catargiu, care şădea la Copou, în casa cumpărată pe urmă de consulatul austriac. Hatmanul a pus pe tata să cetească jalba pe care Catargiu a lăudat-o foarte mult, declarând-o perfectă. Apoi luând-o în mână şi percurgând-o cu ochii, i-a zis: „Cât se poate de bună, dar vezi, mi se pare că fraza asta s-ar putea schimba cu folos în chipul următor.“ Tata a fost silit să convie că într-adevăr redacţiunea propusă era mai bună decât a lui. Apoi, luând, după ce s-a făcut îndreptarea, din nou hârtia din mâna tatei, a propus altă redactare, pentru altă frază, şi pe urmă tot aşa pentru alta, pănă ce n-a mai ramas nici una neschimbată; şi, spre ciuda mare a tatei, modificările propuse erau toate spre binele jalbei.”

„Toţi vechii noştri oameni de casă mi-a zis: „Din ziua miruirii lui Vodă Ghyka văzutu-s-au că domnia are să-i fie tulburată.“ Într-adevăr, pe când, după miruire şi recepţie la palat, domnul s-a dus la Copou, unde avea să puie piatra nouăi căzărmi ce era să se clădească acolo, s-a abătut asupra Ieşului o furtună grozavă, cu piatră şi cu ploaie torenţială, udând pănă la oase funcţionărimea care, în haine de gală, se îndrepta spre Copou şi poporul care umplea uliţile. Această furtună a fost privită de toţi ca o prevestire rea.”

„Altă aglomeraţie, număroasă, a ocupat totodată casa şi curtea Roznovanu şi unele din casele vecine. Pe la ora 10 dimineaţa a ieşit mitropolitul Calinic Miclescu în uliţă, în veşminte, cu crucea într-o mână şi cu cârja în ceialaltă, cu o mulţime de popor după dânsul, printre care se vedeau Costache Moruzi, Neculai Roznovanu, Toderiţă Lăţescu,
fraţii Costică şi Nicu Aslan, vestitul Inge Rober, fostul arnăut al lui Mihalache Vodă Sturdza, Cocriţă Cazimir şi alţii. Toată ceata, cu mitropolitul în frunte, s- a pus în mers spre palat, iar clopotele cele mari ale mitropoliei au început să sune toate într-o dungă (toxinul). Ceata fu primită cu urale de acei care erau în casa şi în curtea lui Roznovanu, situată precum se ştie în faţa mitropoliei. Cucoana Marghioliţa era în balcon, de unde arunca manifeste mulţimii. Ei parcurseră Uliţa Mare până aproape de Palat, însă aici fură opriţi şi răspinşi înapoi de trupă în faţa mitropoliei. În momentul în care, lângă palat, cavaleria, un slab escadron de lăncieri comandat de căpitanul Pandrav, începuse să deie mulţimea îndărăt, mitropolitul îşi aşternu mantia jos, crezând că oştirea nu va cuteza să treacă peste acel veşmânt, dar Pandrav, fără a mai sta la îndoială, sări cu calul peste mantie şi soldaţii lui îl urmară. Când răsculaţii ajunseră, în retragerea lor, în faţa mitropoliei şi a casei Roznovanu, din curtea mitropoliei, din acea a Roznovanului, din fereştile acelei case şi din acele a celor megieşe începu să se tragă focuri şi să se azvârle cu pietre asupra trupei, iar aceasta, având ordin expres să nu tragă, s-a văzut silită să deie înapoi spre palat, urmărită până la un loc de tulburători, în cap cu Toderiţă Lăţescu, care ucise şi răni mai mulţi soldaţi.”

„Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soţii nu se înţelegeau. Pe când hatmanul era cât se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericeşti, ţinea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut că bunica nici nu credea în Dumnezeu şi chiar îşi bătea joc de numele lui. Şi deoarece pe acest capitol hatmanul nu şuguia şi pretindea cu tot dinadinsul ca toată casa să- i urmeze pilda, se isca mare gâlceavă între cei doi soţi şi bunica era silită să se supuie, deşi cu cea mai mare şi mai vădită rea-voinţă.
După o noapte petrecută la vro adunare, la ea sau aiurea, după vro partidă de préférence sau de alt joc, mai puţin inocent, care ţinuse pănă târziu după miezul nopţii, trebuia, duminica şi în zilele de sărbători, să se scoale înainte de ziuă, iarna pe ger sau pe vifor, spre a se afla la biserica Sfântului Spiridon chiar la începutul slujbei.”