Strada Christian Tell

După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”