Întoarcerea din Rai

Vlădescu leagă greu conversația cu Pavel Anicet, distant și înstrăinat de grupul lui de amici. „Răspunsurile seci și oarecum indiferente ale lui Anicet îl intimidau pe Vlădescu, îi paralizau pofta lui de vorbă, de comuniune facilă dar continuă. Aproape că simțea o malaise în vecinătatea unui prieten tăcut.”

„— I-ai mai văzut pe băieți? întrebă Anicet.
— Ne vedem mereu, pe la unii, pe la alții. Joile suntem cu toți la Corso. De ce nu vii? Sunt toți acolo, discutăm, râdem...
— N-am avut timp. O sumă de chestii de aranjat. Lucru mult la Șef. Apoi, fratele meu...
— Vino diseară, dacă ai vreme. Sus la Corso ne amuzăm bine... Sau, ai vreun rendez-vous?!”

Mai târziu în solilocviul pe care îl ține pentru sine în timp ce rătăcește pe străzi măcinat de gânduri și emoții amestecate, Pavel își mărturisește că nu va face față unei întâlniri cu oameni la Corso: 

„La Corso se întâlnesc toți, astă seară; vor discuta probabil cazul lui Teodoru. [...] Se va discuta, se va râde stupid. Vlădescu, Lazarovici, poate și Emilian cu Ciutanu, și vor fi și femei, fără îndoială, femeile culte ale cercului. N-am să rezist; e prea mult pentru mine.”

Pentru ca mai apoi să îl regăsim între amicii lui spunând degajat:

„— Care îmi plătește mie consumația, adică vinul? întrebă Anicet așezându-se la masă, între Emilian și Vlădescu. Mi-e o sete grozavă... 
— Ai umblat prea mult, vorbi Eleazar, de aia ți-e sete. N-ai nici o grijă, ți-o plătesc eu.”

În „Bucureștiul lui Mircea Eliade” Andreea Răsuceanu vede această dublă existență a lui Pavel Anicet ca pe un traseu bipolar pe care Pavel îl parcurge în mod repetat nefiind întâmplătoare amplasarea celor două adrese (Una, în zona centrală, Ghighi spre periferia pe care o asociază mizeriei și ratării).

„Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea înpotrivi tentației de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemeni prilejuri; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna în strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea mai mult pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci.”

Venind de la prima iubită (Una), absorbit de gânduri, Pavel nu își dă seama când ajunge în cartierul celeilalte fete, Ghighi. În timpul conversației Pavel pendulează între absent și prezent dând răspunsuri la nimereală sau surprinzător de amănunțite.

„— Dacă ai ști cât te-am așteptat? Unde ai stat până acum?
— Strada Grigore Alexandrescu.
[...]
Apoi îi fu ciudă că a vorbit, și încercă s o întrebe repede altceva; să afle, de pildă ce-a făcut toată ziua, la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la el.
O ascultă aproape fără să o audă. Atât timp cât vorbea ea, era în siguranță, putea fi absent oricât ar fi simțit nevoia.
— Tu ce ai făcut? 
Îi povesti corect, cu amănunte, o zi imaginară; cum s-a dus îndată după dejun în strada Grigore Alexandrescu, și șeful era plecat, dar pe birou și-a găsit lucrul și a lucrat până la șase.”

După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora. 

„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei. 
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”

Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu. 

„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”

În 1933, în plină criză economică (Marea Depresiune care afectase puternic și România) izbucnește unul dintre cele mai tensionate episoade din perioada interbelică - greva muncitorilor de la Căile Ferate. Nemulțumiți nu doar de condițiile suboptime de lucru dar și de măsurile draconice impuse de guvern care le afectau veniturile și așa meschine, lucrătorii de la CFR au intrat în grevă. Protestele au degenat rapid în ciocniri violente cu jandarmii și au dus la moartea a 7 persoane. Evenimentul a fost exploatat intens de către regimul comunist care începuse să se contureze, aceștia folosindu-se pentru propagandă de imaginea tânărului Vasile Roaită, ucis în timpul revoltelor. 

O conversație încordată dintre David Dragu și Lazarovici anunță izbucnirea revoltelor precum și impactul pe care îl au asupra vieților tinerilor din roman. 

„— Nu cred că are să-ți dea voie noaptea asta, vorbi celălalt. Ai aflat că s-au arestat sute de comuniști, în toată țara, iar la atelierele C.F.R. lucrătorii sunt în grevă?....
Vorbind, Lazarovici descoperea iarăși febra lui comunistă, tensiunea care ar fi trebuit să-l străbată necontenit în ultimele zile și pe care publicarea cărții o neutralizase. Acum, că avea pe cineva lângă el, căruia îi vorbea și pe care încerca să-l emoționeze, insurecția lucrătorilor devenea din nou o realitate vie, o întâmplare care îl interesa direct.
— Ce-mi pasă mie de comuniști? răspunse Dragu. Am eu destule mizerii pe capul meu. De fapt, sunt un tip asocial. Înțeleg comunitatea altfel decât D-stră, socialiștii și comuniștii. Deaceia și spun că sunt asocial, căci judec societatea prin experiența mea, strict personală. Și acum, când experiența asta mă sufocă în limitele ei, mai pot oare să mă gândesc la alții, chiar la oameni împușcați?”

Mai târziu, în episodul violului, Emilian, susținător al lucrătorilor greviști, este întrerupt și speriat chiar de sunetul sirenei care anunța revoltele de la Atelierele CFR.

„[...] Se auzea un sunet depărtat și totuși foarte viu, prezent pretutindeni; un semnal de uzină, un strigăt de panică, neîntrerupt, metalic, dârz, ca un țipăt de moarte, ca o chemare în ajutor. Începu să tremure; semnalul de la Atelierele C. F. R. Sunt închiși acolo, probabil se luptă, și eu... O scârbă cumplită de sine; nici nu îndrăzni să întoarcă ochii spre pat. [...] Găsi revolverul, îi încercă piedeca și îl ascunse bine în buzunar, acoperindu-l cu batista. Făcu toate acestea grăbit, ca și cum s-ar fi simțit urmărit, spionat de cineva. [...] În curte, signalul neîntrerupt, de fabrică în incendiu, de la Ateliere, se auzea mai puternic, mai iritant. Asta îl încurajă și îl emoționă. Acum să vedem, acum... Au să fie acolo jandarmi, armată, poliție. Probabil o șarjă în stradă, asupra trecătorilor. Dar și noi suntem mulți...”

Emilian își amintește de manifestațiile studenților care cu un an înainte de revoltele lucrătorilor CFR fuseseră reprimate cu o violență cumplită de către armată și jandarmerie. Pentru Emilian întâmplările acelea cu impact devastator păreau un prilej pentru forțele de ordine să își pună în act pulsiunile de agresivitate și sadism și devin justificarea pentru ura mocnită pe care acesta o are împotriva lor.

„Îi e complect indiferent cine face revoluția: comuniștii, socialiștii sau naționaliștii. Ceia ce îl interesează, este gestul revoltei, curajul de a ieși în stradă și a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieții este acesta, al revoltei și responsabilității, al împotrivirii contra ticăloșiilor și murdăriilor din jurul lui.
[...]
...Locotenentul care lovește cu cizma... Jandarmii care calcă trecătorii în picioare... Mâinile acelea osoase și grele, mâini de gardieni publici, șarjând cu bastoanele de cauciuc; studenții încolonați în fața Facultății de Drept. Stă lângă statuia lui Asaki, îngrămădit de mulțime, ridicat pe grilaj ca să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Și deodată un grup de soldați cu arma în mână aleargă spre Statuia Brătianu, în flanc; zgomotul acela de bocanci, panica pe care o provoacă înaintarea în pas alergător, lumea care fuge, fără motiv, fără să înțeleagă ce se întâmplă, așa, numai pentru că aude urale în fața Universității și vede venind soldați cu arma în mână. Se retrage spre dreapta, prins de mulțime. Un căpitan oprește pe soldați și elevii teteriști, iar doi jandarmi îi conduc în grădinița de alături, unde se mai află strânși încă vreo două duzini, înconjurați de un pluton.
— Și la cel dintâi gest de fugă, trageți!”

Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor. 

„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907. 
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”

După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”