Cenaclu literar

„Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților Grigore Preoteasa, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească. 
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. [...] V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun.”

„[...] Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?”

„Radu G. Țeposu lucra la Complexul sportiv Tei. Și ce-i trece lui prin minte? A inventat un cenaclu nou: „Pupăza din Tei”. L-a făcut cu dezastrul Rapidului în minte: multidisciplinar. Adică și poezie, dar și arhitectură, și teatru, și alte arte. Ne-am mutat acolo cu cățel și purcel. Se pare că era mai puțin supravegheat. Prima parte cred că îi plictisea de moarte pe turnători. Chestii tehnice, statistici, istoria artei. Așa că ajungeau extenuați la partea a doua și li se încețoșa mintea. Acolo a citit Mariana Marin (Madi) poeziile ei de forță.”

„Însă uite că Mircea Martin înființase alt cenaclu, cu o nouă generație, puși și puștoaice, Simona Popescu, Cristi Popescu, Horia Gârbea, Hanibal Stănciulescu și mulți alții. Ședințele se țineau la etajul trei al Facultății de sociologie, la clubuul Universitas, pe Schitu Măgureanu. Poposeam din când în când pe acolo, mult mai rar. Îmbătrâneam, sărisem de 30 de ani și… Și tot acolo au avut loc două întâmplări pe care le pot povesti. Era prin anii ’87-’88, când se oprea lumina. La „Universitas”, citea poetul Sergiu Radu Ruba. Sergiu era orb și urmărea cu degetele coala acoperită cu scriere Braille. La un moment dat, să fi fost 9 seara, se stinge lumina. Noi, liniștiți, în întuneric, Sergiu, urmărind liniile – cu vocea lui domoală. Și numai ce se deschide ușa sălii și intră un tip cu lanternă. Era paznicul. Încerc și acum să îmi imaginez ce a fost în mintea lui când a văzut, la lumina chioară, mulți năuci tăcuți și pe unul citind fără să se chiombească.”

„[...] Cred că merită să menționez locurile prin care am gâlgâit, și în studenție, și după aia, ca să ajungem la destinația finală. Noi, filologii, ne făceam veacul prin barul Arhitecturii, Club A, cârciumioara Trocadero, Berlin, Capșa, barurile Muntenia și Negoiu. Acolo găseam pace, prietenie și țigări. În ultima perioadă, am atacat Havana, de unde plecam cu celebrele și inegalabilele țigări „Popular”. Ne știau toți barmanii, toți chelnerii. Însă, așa cum am tot trăncănit mai sus, toate lucrurile bunicele au și un sfârșit. Marfa se scumpe și dispărea de azi pe mâine. Ultima redută a fost crâșma Uniuni Scriitorilor, de pe Calea Victoriei 115, unde, printr-o solidaritate greu de înțeles azi, scriitorii cu patalama ne-au primit și pe noi, ne-scriitorii cu patalama. Asta s-a întâmplat la începutul anilor ’80, când partidul s-a prins că nici scriitorii nu mai vor să asculte indicațiile prețioase. Pentru că nu-i puteau mazili pe seniori, s-a decis ca juniorii să se lingă pe bot.”

În toamna anului 1981, în subsolul Casei Municipale de Cultură din Brașov — clădirea care poartă azi numele de Centrul Cultural Reduta — s-a ținut prima ședință a Cercului Literar 19. Inițiativa aparținuse metodistului Adrian Munteanu, care îl contactase pe Alexandru Mușina. Numele a venit de la numărul participanților la prima întâlnire: 19. De la prima ședință, Mușina a condus cenaclul. Printre membrii fondatori: Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Angela Nache. Printre liceenii cooptați rapid: Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea. Mușina le dirija lecturile, lucra pe textele lor și le ținea casa deschisă pe strada Castelului 104. Cercul s-a dizolvat în 1984, când liceenii au plecat la facultăți în alte orașe.

„Și acolo, la liceu, la 16 ani, dai de cei cu care începe a doua ta viață, după copilărie, adolescența, cum spuneam. Cu Ceri, cu Dodo, cu Suzi, cu SimoLăcă, cu Silviu, cu Andrei & Caius & Marius (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), prietenii cu care am început să scriu poezii. La poalele Tîmpei era locul nostru de refugiu pentru orele de chiul de la școală (mai ales de la orele de sport!), n-aveam unde merge altundeva, ne mai întîlneam, Doamne ferește!, pe stradă cu proful de Geogra sau de Bio, naiba ne lua. Acolo, sub Tîmpa, eram feriți de neaveniți, stăteam pe o bancă, nu trecea nimeni într-o zi de lucru, eram singuri în Univers! Și vorbeam despre cîte-n lună și-n stele.

(...)

Aproape că am făcut abstracție pe vremea aia de Brașovul medieval, de pildă. N-a avut nici o influență asupra noastră – niște puști de 16-17 ani care scriau poezii și-și petreceau mare parte din timp cu capul în cărți, multe de poezie din lumea întreagă și din toate timpurile.

Dar mai era ceva. Să-l numesc… „efectul de gri“! Brașovul din anii ’80 era gri! Așa e și în amintire. Ca o carte poștală în alb-negru. Mai mult un oraș industrial, rece. Nu mai vedeam frumusețea orașului, o căutam în altă parte. În detalii, în dialogurile noastre, în filme, muzică și cărți. Nu vedeam nici… natura! Dealurile înconjurau orașul, se vedeau și munții, se întindeau la marginile lui, spre Poiana Brașov, păduri, stînci, dar noi eram atenți la lumea de departe. Europa, America.

Decît să stăm să pălăvrăgim, să facem pe nebunii pe chestii cultural-intelectuale sub Tîmpa sau prin sălile de clasă din liceu, prin casele prietenilor, mai bine am fi hoinărit aiurea prin oraș, ne-am fi putut duce la Turnul Alb (m-a dus o singură dată prietenul meu Silviu). La Turnul Negru. La Bastionul Fierarilor. Poate să vedem brîndușele înflorite de pe Dealul Melcilor sau am fi putut urca la Pietrele lui Solomon. Oare de ce nu am fost noi în plimbare nici măcar pe străduțele înguste, cu case mici, dinspre Șchei? Cum de nu am ajuns prin Răcădău, unde se pare că ar fi fost niște fortificații dacice? Cum de n-am găsit noi patru măcar o zi de hălăduială? De ce n-am urcat pe Tîmpa? De ce am stat doar la poalele ei? De ce n-am trecut toți patru în șir indian pe Strada Sforii (are lățime de un metru)?”

Simona Popescu în Matca - De ce este Brașovul unic

Liceul „Unirea" (fostul Liceu de Filologie-Istorie) a fost locul unde s-a format nucleul Grupului de la Brașov. După examenul de treaptă, Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea au ajuns în aceeași clasă de filologie, veniți din clase diferite (A, B și C). Caius Dobrescu, elev la „Andrei Șaguna", s-a transferat aici atras de atmosfera mai liberă și experimentală a „uniriștilor". Popescu făcea zilnic naveta de la Codlea; Bodiu o conducea la stația de autobuz. Cei patru s-au apropiat la meditațiile de română organizate pentru examenul de treaptă. Liceul avea profil de filologie, dar pregătea elevii și pentru meserii industriale — cu ore de stenodactilografie și practică agricolă la cules de cartofi și morcovi toamna. Tot de aici cei patru au plecat, în 1983–1984, către facultăți în alte orașe: Popescu și Dobrescu la Litere în București, Oprea la Istorie, Bodiu la Filologie în Timișoara.

Povestește Simona Popescu în prefața la „Andrei Bodiu. Opera poetică”:

„Andrei a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni, coleg de clasă la Liceul Unirea din Brașov, împreună cu Marius Oprea, în ultimii doi ani, după examenul de treaptă, în urma căruia din trei clase rămînea una singură. Asta se întîmpla în 1982. Profesoara noastră de Română, doamna Cornelia Bularca, ne-a trimis pe toți trei la Cenaclul 19. A venit acolo, foarte curînd, 1 „Bodiu, Andrei”, în Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, pp. 613-616. 6 și un elev de la Liceul Andrei Șaguna, Caius Dobrescu, care, după un an, s-a mutat la noi, la Unirea. Cenaclul a fost important pentru toți patru. Și faptul că așa i-am cunoscut pe cîțiva tineri scriitori brașoveni, printre care Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. Scriam la început poezii ca alți adolescenți de la liceul nostru, de filologie!, aveam chiar și un cenaclu. Dar ne-am metamorfozat rapid.”

Sursă: Interviu cu Simona Popescu, Vatra, 2019