Cârciumă

„—S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la „Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana.
[...]
—... Să nu ştiu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate şi pentru că se leagă de ea amintirile adolescenţei şi tinereţii mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, şaisprezece ani de când o cunosc, să ştiu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, când s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui" — eram cu Calomfir şi cu un alt tânăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut şi el de vreo câțiva ani — şi atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalţi îi cunoştea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana şi că pentru păcatele ei a ajuns să cânte prin cârciumi...
[...]
Dar începusem să-ţi vorbesc de „Floarea-soarelui" pentru că, pe atunci, Leana cânta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, aşa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea când de sân, când de coapsă, când parcă ar fi ţinut-o în aer, dar atunci se mulţumea să-şi tremure arcuşul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu ştiu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Şi totuşi era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Şi mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui" — melancolia ei, melancolia cântecelor ei. 
[...]
Nimeni nu ştia unde locuieşte, şi nici dacă are sau nu familie: nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi nu mai da pe la „Floarea-soarelui" cu săptămânile şi nici de ce se întorcea.
[...]
— Spunea că are cu ce să trăiască... Şi câți n-au încercat să-i facă curte, câți fanţi de mahala, şi ofiţeri, şi negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, şi uneori rămîneau mult timp după ce plecase şi ultimul client, aşteptînd-o. Ştiau că nu doarme la „Floarea-soarelui". Îşi închipuiau că va trebui să se ducă acasă şi o aşteptau.
[...]
— Şi nu l-aţi văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-o dată curios. Vreau să spun, nu venea şi el acolo, tânărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?... Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui", şi n-aţi ştiut să-l identificaţi...
[...]
Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am şti în ce fel de casă locuieşte, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrângă ceva din personalitatea şi biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărţi, sau mai ştiu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui". De unde o fi fost vioara aceea? din ce ţară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la Bucureşti acum treizeci-patruzeci de ani... Şi câte altele n-am fi înţeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cânte, atunci, la „Floarea-soarelui", numai cântece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu şi a lui Anton Pann?”

Într-una din rarele abateri de la spațiul real al Bucureștiului, Eliade atribuie amplasarea unei cârciumi („La trei ochi sub plapumă”) unei alte zone decât cea în care se afla în realitate (cartierul Grant). Nu e limpede dacă e o abatere intenționată cu atât mai mult cu cât amplasarea reală a cârciumii ar fi fost circumscrisă tot perimetrului magic specific prozei lui Eliade (Moșilor cu Carol, practic de cealaltă parte a intersecției cu strada Mântuleasa) - sau dacă artificiul este folosit pentru a sublinia traseul enigmatic al Leanei, aparițiile și disparițiile ei inexplicabile, la fel cum nu se știe de fapt nici unde locuiește aceasta.

„Unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei poveşti e şi faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuieşte Leana, dacă e o magherniţă sau o vilă la Şosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuţă de mahala.”

Din conversația dintre Cladova și Hrisanti reiese ca Leana e o apariție complet nestatornică: 

„E ca basmul cu Cocoşul roşu, reluă Hrisanti după ce închise patefonul. Cînd credeam toţi că se hotărîse, cu adevărat, să-şi vadă de cariera ei, se dă din nou la fund. Dispare. Şi, evident, cînd, după un an, doi, se răspîndeşte zvonul că a reapărut, trebuie să te duci, ca s-o asculţi, la cine ştie ce cîrciumă de mahala sau la o grădină de vară din marginea oraşului. Aşa a fost, vă amintiţi, acum vreo doi ani, cînd se spunea că e la „Albatros”, iar ea, Leana, cînta într-o grădină din Grant, „La trei ochi sub plapumă”. S-ar zice că nu vrea, cu nici un chip, să se lanseze, că-i place s-o ia întotdeauna de la început. Să fie cumva nostalgia debutului ei de acum aproape douăzeci de ani? Sau crede că numai într-o asemenea grădină de vară, undeva, pe la marginile oraşului, îl va regăsi pe el, pe ursitul ei, poetul, pe Adrian?”

Despre cârciuma „La trei ochi sub plapumă” câțiva istorici ai orașului au documentat că se afla într-adevăr în zona Moșilor - Bulevardul Republicii (Carol I), iar în romanul Noaptea de Sânziene Eliade reia toposul și îl amplasează la locul corect și chiar aflăm câteva detalii despre familia și averea cârciumarului. 

„De Paşte, i-a pornit starostele la tiribombe, în Mandravela. O luase şi pe Didina, s-o plimbe, să mai ia aer. Au trecut Cuţarida târându-şi caroasele. În grădini înfloriseră corcoduşii şi merii. Un miros greu, dulce, stăruia peste câmpul verde. Spre Tarapana, tăia primăria nişte străzi noi şi lucrătorii abia ridicau maiele grele cu care băteau pietrele, în grămezile de nisip dormeau femeile venite cu ei. Soarele ardea [...]

Au ajuns pe la patru. Moşii se întindeau într-un colţ al Mandravelei şi auziră de departe tromboanele şi lăutarii. Zarvă mare şi lume, grenie. Numai fuste în altiţe şi floricele. Gheorghe puse ochii pe cizmele ardelencelor. Astea aveau figuri sănătoase şi huiduma se dădea în vânt după ele. Le apuca pe la spate de cozi. Fetele ţipau speriate şi-l băgau în neamul mă-sii. Paraschiv căsca ochii la bărci, cu privirile sub fustele ălor de se legănau. Întâi i-a dus Bozoncea la o cârciumă şi-au cerut pui fripţi, au băut câteva kilograme de vin şi mai cu inima plină au ieşit şi ei să petreacă. S-au suit în lanţuri. Acolo cânta o fanfară pe nişte bănci, şi vreo şase neisprăviţi împingeau sus spiţele de lemn ale roţii uriaşe. Ţipa Didina de plăcere când o învârtea Stăpânul deasupra capetelor celor de jos. Sub ei, mulţimea pestriţă se înghesuia la jocurile de noroc.”

„Barul n-are firmă, iar numele i se trage de la porecla patronului, un tip cu păr grizonat şi ochi cenuşii metalici – sobru, distant şi sigur pe el, cum sunt de obicei oamenii cu bani. Omul îşi scoate banii din imobiliare, cumpără terenuri ieftine în Ferentari, pe care le vinde mai departe – iar barul îl ţine pentru prestigiu; e, cum ar veni, afacerea de la stradă. Pe iarnă, locul merge în gol, fiindcă n-are clienţi – şi doar în serile de vară se mai umple terasa. Aici, berea e ceva mai scumpă (cu 50 de bani) – dar e totuşi cel mai select bar de pe Prelungire, cu vin roşu sec şi două WC-uri, pe scurt, singurul la care poţi să-ţi scoţi femeia; toaletele n-au colac şi sunt în curte, pe terasă – dar ce contează, cât timp nu sunt mixte.

Peretele dinspre terasă fusese decupat şi înlocuit cu un geam mare de termopan alb; înăuntru, mesele şi scaunele sunt de pal melaminat bej, cu picioare subţiri de oţel cromat, ca în restaurantele decente din alte cartiere; pe terasă, mesele şi scaunele sunt din şipci paluxate de lemn, întărite pe interior cu tije de fier.

Florică (+55), chelnerul, era de-al locului, născut, crescut pe Ferentari şi uns cu toate alifiile: plimbat prin tot felul de medii – başca, chiar după Revoluţie, patru ani p-afară.”

În 2016, Schiop a făcut o petrecere cu manele chiar aici, spunând într-un interviu pentru Gândul: „Party-ul o să fie La Băiatu, terasă/barul unde lucrează Florică, pesonajul meu din cartea Soldații – adică la capătul Prelungirii Ferentari, chiar în inima cartierului. Băiatu, aka patronul Boieru din cartea mea, mi-a zis te-am lăsat să filmezi aici, ți-am omenit prietenii; fă și tu ceva pentru noi.”

„Într-o seară întâlnește la „Carul cu bere" pe avocatul Teodoru, un prieten mai de demult. Din una în alta, aduc vorba despre femei. 
— Măi, sare Dinu, am întâlnit în tren o fată de o frumusețe rară, înțelegi? Ar fi scos din minți și pe Papa de la Roma.
— Carevasăzică a doua... Venus din Millo.
— Ei, da, Venus din Millo, plus brațele.
— Era una d’alea?
— Ce-ți închipui? Se deosebesc lesne altele.
— Și cum o cheamă, mă rog?
— Nu știu. Habar n-am. Nici n-am întrebat-o.
Avocatul pufnește de râs.
— Cum măi, nici nu știi cum o cheamă? Te-ai mulțumit doar s-o contempli, de la distanță, ca pe o sfântă Veronica? N-ai încercat s-o săruți, să mergi mai departe?
Lui Dinu îi piere dispoziția. Teodoru nu poate să înțeleagă un simțământ curat. Pentru el femeia nu e decât un obiect de plăcere...
— Mare nătărău! exclamă avocatul, nu m-așteptam la așa ceva...
— Poate că are dreptate în felul lui, gândește Dinu, dar nu-și dă gândul pe față.”

În  schița „Repaos duminical”, întâlnindu-se printr-o împrejurare fericită cu nenea Iancu, Costică Parigoridi se plânge de amorțeala și plictiseala orașului în zilele de duminică sau de sărbătoare. Cei doi se plimbă pe Calea Victoriei agățând treptat și alți amici și sfârșind prin a face un mare chef la Iordache. 

„Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombănește mereu... În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă unul; e prizonier... Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți șase - oameni de condiție frumoasă în societate - ajungem, aproape bine dispuși, la Iordache, în Covaci.
Sus, pe terasă...
– Domnilor - zice Costică - trebuie să știți că, grație întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte negre. [...] Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiți, a face eu cinste astă-seară. [...]
Știu c-am petrecut!... Ce chef!... și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată - și cu bani și cu spirit - ce vervă!...”

„S-ar fi dus la cârciuma lui Lupu Fleică din Lozonschi, dar era cam departe. Nici birtul Finkelstein sau «Pavilionul» din Păcurari nu erau mai la îndemână. Încotro? O luă pe ulița Atanasie, prin dosul caselor, spre «Bolta rece». Dintr-o curte, un câine se porni pe lătrat, stârnind și alții. Nu-i luă în seamă și grăbi pasul. Ajunse în câteva minute, la fel de agitat cum pornise. Aperitive delicioase și proaspete. Vinurile cele mai bune din renumitele podgorii Odobești și Cotnar. Grătar cușer. Orchestră clasică în fiecare seară. Două căruțe erau oprite în lateral, iar dinăuntru se auzeau zgomote. Pe fundal, o melodie indescifrabilă. Barbar cânta femeia-aceea...”

„Mă îndrept alene spre trecerea de pietoni de lângă Hanul lui Manuc.” 

Umorul Olguței, fantezia ei neobosită și atmosfera verii la Medeleni:

„Olguţa reacţionase cu strâmbături de nas la auzul băilor de soare obligatorii ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.
Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împletitură de sârmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa primea vizita soarelui.
Coliba soarelui, cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de râu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues-uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere „La musca văduvă”, în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cârciumă din Tătăraşi, purtătoarea acestei denumiri.”

Olguța îi scrie Monicăi o scrisoare plină de umor și teatralitate, anunțând-o că pleacă la București:

„Dragă Monica,
Aceste rânduri palpitante sunt compuse în odaia mea, nu la gară, aşa cum crede mama. Nu te-am anunţat, pentru a evita emoţiile din timpul mesei, mai ales tăierea apetitului.
Plec la Bucureşti.
Asta înseamnă, scumpă Melizandă… Ce să-ţi mai spun! Culcă-te şi dormi ca somnoroasele păsărele. Nu neglija să te uiţi în oglindă de câte ori eşti pesimistă. E cel mai bun cordial: Cordial-Monica, recomandat de mine.
Acuma să trecem la afacerile mele. Mâine dimineaţă, adică nu, mâine după amiază trimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să-l caute pe doctorul Prahu prin toate cârciumele, începând cu „Respect general”. Să-i dea biletul întovărăşit de o sticlă de vin fain din pivniţa noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremurătoare mina, va plăsmui un certificat medical trimite-i şi o coală în care va constata că eleva Deleanu Olga suferă de o boală oarecare, durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fără să te roşeşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai un caracter nobil.
Nu uita: mâine la 4 să fii gata pentru cavalcadă. Explică-i colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cauze… cavalereşti: nu? Spune-i că, sufleteşte, călăresc la dreapta lui.
De n-aş uita să iau infanta! Partea cea mai nostimă e că plec la Bucureşti în acutrament de tenis, fără nimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat, Olguţa.
P. S. Sper că ogarii nu vor rămâne orfani în lipsa mea? Adu-ţi aminte că-s de la Metaforel, Olguţa. Iubite doctore, Îţi trimit o sticlă de vin roşu din acela pe care l-ai diagnosticat meritoriu. Do ut des, cum spun distinşii secretari ai tatei, insistând mai ales asupra lui Do.
Iată ce te rog: aşterne pe alăturata coală de hârtie o maladie care mă va reţine în casă vreo câteva zile ceva inofensiv, dar impunător, o variantă cu nume pedant şi rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
Îţi mulţumeşte pentru amicalul certificat a matale devotată, Volga.
P. S. Să nu scrii cumva în certificat Volga! Mă numesc Olga Deleanu cel puţin aşa pretinde catalogul şi directoarea noastră nu pricepe decât glumele premiate de Academia Română.”