Fântâna de la Universitate

„e ceva sacru în felul în care plânge băiețelul chinez 

în față la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi 

plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puțin la Mandatul Cerului la 

dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele 

Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această 

excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant animăluțe de vârsta lui 

împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce 

pur și simplu a scos-o din minți 

mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase 

șervețelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște 

inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn că la locul ei e și 

dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește sau măcar 

se masturbează cu gândul la tine 

acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu 

precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc 

așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ți 

plesnească mâinile să-ți dea o minge antistres un yoyo 

la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și 

să dea Ctrl+s

merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al

fântânii de la Universitate mă înviorează și

îmi face poftă de cireșe”

„în după-amiaza aceea am stat 

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

și totul în jur îmi șoptea că ratasem 

iar mâinile mele așezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

și oricât aș fi încercat

nu mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminițe

poate se anunța ceva, I couldn’t care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuți

trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineață: 

te priveai în oglindă

cu părul puțin ciufulit și cu zâmbetul acela

în stare să mă facă să-mi doresc

să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în brațe, 

se despărțeau

și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

și norii sunt atât de frumoși.„