Ion Mihalache colț cu Aviator Popișteanu

„E dis-de-dimineață și plouă. Sunt în bucătărie, geamul e deschis, iar stropii tropotesc în pervaz. Mă uit peste bulevard, spre fostul cartier CFR – case solide, curți mititele, cu nalbe și trandafiri, acoperite de bolte de viță. Într-o casă ca aia a crescut tata, iar puțin mai departe, dincolo de cireșii aceia cu crengile lăsate până-n pământ, e liceul în care tata i-a făcut curte mamei: erau copii de ceferiști. Când eram mici, eu și Sahib am fi vrut să nu ne tragem din ceferiști, ci din boieri, ca unchiul Teo, căci lui i se rupea de orice.  Mara doarme în sufragerie. Talpa îi iese de sub pătura subțire, de vară, iar vedenia asta face cât greutatea ei în aur – dacă Mara doarme la mine acasă înseamnă că-s om ca toți oamenii, iar dacă piciorul îi tresaltă discret e semn de viață așezată.

Plouă de rupe. Are Bucureștiul o miasmă specială când plouă în iunie: carosabilul miroase dulceag-amărui, ca mușcatele, iar pe deasupra se simte o aromă grețoasă de tei înflorit. Mă uit spre Piața Chibrit – tramvaiele se strecoară printre cortine de apă, un câine caută prin tomberoane, iar o băbuță se uită la mașini în timp ce-o spală potopul.”