Primul Război Mondial

Sub amenințarea invaziei nemților oamenii se pregătesc să evacueze orașul, plecând spre Iași. „Căderea Capitalei, e chestie de câteva zile numai.”  Aflăm că mai întîi au fost puse la adăpost toate colecțiile de artă și obiectele, mobilele de valoare din Peleș, apoi citim că cei mai importanți demnitari și familiile lor „numai filo-boși” vor pleca cu prioritate. La urmă vor rămâne civilii care se vor îmbulzi în ultimele trenuri care pleacă spre Moldova. 

„Gara Mogoșoaia e tixită de lume. Bărbați, femei, oameni maturi și copii, forfotesc, ținându-se de mână să nu se piardă. "Orbii" lui Maeterlink au reușit înfine să se reprezinte și în România.
[...]
Șeful gării, un ofițer de rezervă, anunță că trenul pentru Iași se găsește pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâți, se revarsă cleioasă ca astfaltul peste primele două rânduri de șine... În ușa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate... Peronul se golește ca un joc de șah, după ce adversarii și-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte și de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion.
Șeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu pași mărunți și după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se atașeze și vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalați o regină și un nebun, care îi ține de urît până la plecarea trenului.”

„Radu Comșa [...] își aruncă ochii la Capșa. Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu Ioc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care-i întinse mâna și se întoarse să continue discuția, cu un necunoscut cu barbă neagră și foarte creață, de oriental.
[...]
- Privește Ia masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiulu Aliat.
La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă, urmărea explicațiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineție a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Arăta fără îndoială o mișcare decisivă de trupe, așa cum ar comanda-o el, căci atunci când sfârși, privi tovarășii triumfător, dându-și pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: — Nemții erau pierduți.
Se aflau adunați gazetari cunoscuți, oameni politici, poeți cu și fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineața, la douăsprezece, la două, la șase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a țuicei, a șfarțului, a băuturilor răcoritoare.”

„...Câteva săptămâni, cel mult o lună... Va fi ca un concediu... La sanatoriul doctorului Marinescu. Am fost colegi de școală și nu mă va refuza. Condiții bune, de pension. Costă, dar nu cred că se pune problema... Ce zici, Dumitre? [...] Pășiră pe aleea pietruită până la clădirea cu etaj care le fusese indicată. Pe băncile scorojite stăteau, în soarele blând de iunie, alți pacienți, cu privirile pierdute pe peluza corect îngrijită, de un verde sănătos, îmbietor. S-ar fi lungit ei de-a dreptul în iarbă, dar erau strict supravegheați. Cine nu asculta, rămânea în cameră, asta era regula, fiindcă profesorul ținea la disciplină și la curățenie, conștient că doar așa renumele clinicii sale avea să crească. Și mai avea un motiv: convingerea că există o legătură între manifestările agresive ale unora dintre pacienți și mediul în care trăiesc.”