Mihai Ignat
Vezi un traseu literar
Născut în 5 octombrie 1967, la Braşov. Studii de licenţă, masterat şi doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Actualmente profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Poet şi dramaturg. A debutat ca poet în volumul colectiv Tablou de familie şi cu placheta Klein, în 1995. A mai publicat următoarele cărți de poezie: Eu, Klein spuse, Poeme în doi, kleinpoeme, Cangrena e un animal de casă, Klein spuse Klein, Klein reloaded, Poate noaptea a şi-nceput, Frigul, Forme de apus, Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille. În 2004 a debutat ca dramaturg, prin montarea piesei Crize sau Încă o poveste de dragoste / Crises or Another love story la Radio BBC Londra. De două ori câștigător al Concursului Uniter – Uniunea Teatrală din România (în 2008, respectiv în 2021), câștigător al Concursului de comedie al Teatrului de Comedie București (2008), al Concursului Național de Dramaturgie al Ministerului Culturii și Cultelor (2005), cu numeroase montări în ţară, cu piese traduse în engleză, germană, cehă, polonă, rusă, bulgară, spaniolă, italiană şi greacă. A publicat volumele de teatru Patru cepe degerate, Crize, Meserii şi fundături, Black Sitcom, Patru piese într-un act, Fermoare, nasturi şi capse, Toţi privesc înainte, Ei sunt printre noi și Mustața lui Hitler.
Stress Unu
Eu, 1999
Curent/Gen literar: Postmodernism , Liric
Atunci se mișcă ea. Un gest spre veghea
mecanică.
Urma prin aer, ca de cărbune.
Mișcarea rectilinie uniform accelerată, dîră
prin aerul crăpat, de fapt
o minciună și niciodată atunci.
Repetată prin încercări. Eu văd departe,
tu vezi departe,
el nu vede departe,
și niciodată atunci.
Mîna ei trecînd printr-o situație neplăcută,
eu nu mă grăbesc, cobor la a doua, apoi încerc.
Să trec mai departe, să remarc efervescența,
să merg la țintă.
Și să nu spun:
gestul acela este relicva ideii de mișcare.
Se întîmpla ca iluzia să fie mai puternică
și să văd mîna trecută prin păr (peisaj:
Biserica Neagră și fîntîna arteziană),
dar nu era ea.
Eu mai credeam o clipă, nu știu
cît, oricum pentru mine mai mult, prea tîrziu.
Acesta era învelișul, fiindcă restul nu putea fi
distins;
spunea, cu paharul în mînă, el: generația Deep
Purple, și doar pentru că anul nașterii noastre
coincidea cu acela al constituirii lor,
motiv temeinic
în fața zidurilor negre, în peisajul identic,
117 decibeli ca dovadă, în concertul
de la Rainbow Theatre, putere la care sunetul
doare. (Să fii apoi singur, în aceeași sală,
cînd luminile sînt pe cale să se
stingă și să nu se audă
nimic.)
Punctul de pornire e același, cînd îl aud
pe tatăl meu povestind
despre cum îmi era mie frică de vînt,
în timp ce
degetele răsfirate trecute prin păr
repetă mișcarea.
Apoi scap, fără să vreau, paharul.
Urmează sunetul, probabil în cercuri
concentrice.
Biserica Neagră Vezi loc
Curent/Gen literar: Postmodernism , Liric
Vezi carte