„Partea bună la cărți e că te așteaptă la nesfârșit” - interviu cu George Cornilă

Cristina Foarfă

Cărțile lui George Cornilă sunt dense, livrești, cu referințe vizibile și invizibile, dar și cu un strat profund personal, recognoscibil dincolo de temele sau decorurile pe care le traversează. Literatura sa funcționează ca un palimpsest: sub povestea imediată se adună straturi de lecturi, obsesii, frici, fascinații pentru memorie, timp, cunoaștere și fragilitatea realului. Fie că scrie despre secolul al XIX-lea, despre Bucureștiul vechi, despre provincie sau adolescență, despre insule izolate sau despre spații imaginare, George construiește lumi care comunică între ele dar și cu alte texte, dar care rămân, în același timp, profund ancorate într-o experiență umană recognoscibilă. A publicat mai multe volume, printre care Silex, Rezervația, Hasdeu. Duhuri, Diluvium sau Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse, fiind prezent și în numeroase antologii apărute în România și Marea Britanie. 

Dincolo de faptul că este un scriitor minunat, pe care vi-l recomandăm, George Cornilă este și traductător, editor coordonator la Curtea Veche Publishing, editor la Matca Literară și unul dintre organizatorii festivalului de literatură NOD, de la Brașov.

George Cornilă este și un bun prieten al Hărții Literare, fiind printre primii scriitori care și-au arătat deschiderea pentru proiect, încă dinainte de lansare, și unul dintre oamenii pe care am avut bucuria să îi avem invitați la lansare. 

Vezi aici locurile din cărțile lui George Cornilă, prezente pe Harta Literară. 

 

Silex (dar nu numai) este o carte profund intertextuală – o spui chiar tu –, un dialog continuu cu autori și texte din epoci și literaturi diferite. Crezi că o carte ca Silex poate fi citită fără a înțelege aceste referințe? Ce pierde și ce câștigă un cititor care nu le recunoaște?

Aș vrea să cred că Silex este o carte de sine stătătoare, o povestea care oferă cititorului o experiență unică – așa cum oferă orice carte – și că asta e destul. Dar se pierde mult dacă rămâi în pragul multelor uși pe care le deschide. Unele pasaje, acțiuni, replici capătă sens doar dacă mai faci un pas. Se mai pierd cele câteva mii de pagini care nu se regăsesc între aceste două coperte. Am privit-o mereu ca pe o carte fără sfârșit, pentru că te trimite la alte cărți, care te trimit la alte cărți. Unele astfel de trimiteri sunt evidente, altele cer ceva mai multă atenție, în timp ce câteva sunt îngropate sub mai multe straturi. Mi-aș dori ca cineva să fie atât de absorbit de Silex încât să accepte provocarea de a descoperi câte și ce cărți ascunde.

N-am scris-o doar pentru cei care au devorat biblioteci întregi, ci pentru oricine e curios să afle mai mult și e dispus să depună un efort suplimentar. Cred că este loc pentru toate tipurile de cărți, atât pentru cele pe care le citești în timp ce aștepți pe un peron, cât și pentru cele care-ți solicită atenția, care te îndeamnă să faci liste de referințe, să cauți, să cercetezi.

Am privit mereu o carte ca pe un organism – evoluează, căci altfel citim astăzi o carte scrisă cu câteva decenii sau secole în urmă, poate să dispară, așa cum au dispărut atâtea specii, poate să stârnească reacții la poli opuși, așa cum unora le plac, să zicem, șerpii, pe când pe alții îi înfioară, și, peste toate, comunică cu alte organisme (a se înțelege cu alte cărți), din trecut, din prezent, din viitor.     

 

Ce citești în afara literaturii? Ce alte domenii te interesează și cum ajung ele, direct sau indirect, în scrisul tău?

În afară de beletristică, citesc cam orice ține de cultură și știință, cu precădere lucrări de biologie, istorie și etnografie. Pe lângă cărțile de pe lista de lectură – care rămâne de când mă știu pe la două sute de titluri, întrucât adaug la fel de mult cât tai –, pe lângă documentația pentru propriile mele texte, pentru job sau pentru evenimentele la care sunt invitat să vorbesc, citesc, la propriu, orice-mi cade în mână. Nu refuz nimic fără măcar să răsfoiesc.

Atenția îmi e distrasă imediat de o carte nouă și deodată mă trezesc că las să aștepte lecturi care păreau urgente. Partea bună la cărți e că te așteaptă la nesfârșit. Niciodată nu e prea târziu. Ba chiar cred că fiecare carte are un timp al ei. O cumperi azi și o citești abia la bătrânețe, pentru că atunci, în exact acea zi ai nevoie de exact acea carte.

Câteva care-mi vin în minte dintre cele mai mult sau mai puțin recente: Metazoare de Peter Godfrey-Smith, Numerele naturii de Ian Stewart, Ghid de călătorie în Evul Mediu de Anthony Bale, Creierul sub influența artei de Susan Magsamen și Ivy Ross, România necunoscută de E.O. Hoppé, Sarmale și serotonină de Camelia Burghele, Un drum de fier prin „Estul Sălbatic” de Constantin Ardeleanu, Privirea lui Thanatos de Octavian Buda, În căutarea românului perfect de Marius Turda.

Așa cum am spus mai devreme, toate aceste cărți comunică între ele, așa cum comunică și cu cărțile mele, indiferent dacă îmi propun asta sau nu.

 

Cum funcționează procesul tău de documentare pentru o carte? Mă gândesc nu doar la romane unde nevoia de documentare e evidentă, cum sunt Diluvium sau Hasdeu. Duhuri, plasate în secolul al XIX-lea, ci și la celelalte, unde se simte un strat puternic de cercetare. Pornești de la o temă și te documentezi în direcțiile respective sau integrezi în literatură lucruri care te pasionează și pe care deja le cunoști?

Și, și. Scriu despre ce știu, dar și despre ce mi-aș dori să știu. Am nevoie să învăț. Cel mai mult învăț scriind. Bineînțeles că pentru a reconstrui o bucată de secol al XIX-lea în Diluvium sau în Hasdeu. Duhuri a trebuit să citesc mult (și să vizitez la fel de mult). Tot așa ca să înțeleg Olanda pentru Miezul nopții. Pentru „O vară cu Misha“, nuvela centrală din Rezervația, n-a fost nevoie de cine știe ce documentare, căci se desfășura într-o lume care-mi era cât se poate de familiară. Iar Silex le reunește pe toate, tot ce știam și tot ce nu știam.

 

Personajele tale sunt aproape mereu pasionate de lectură și cunoaștere, indiferent de context, fie că vorbim de Camil, Edi, Jozsef, protagonistul din Silex sau de Hasdeu. Ce citea copilul și adolescentul George Cornilă și cum a evoluat relația ta cu cărțile?

 Într-adevăr, îmi este greu să creez un protagonist rupt cu totul de livresc. Am povestit de multe ori cum m-am apucat atât de citit, cât și de scris cu Jules Verne. În după-amiezile de vară, când eram în vacanță la Urechești și era prea cald ca să jucăm fotbal sau să mergem la pădure, citeam avid romanele din minunata ediție ilustrată Hetzel. Primele mele creații – cred că încă eram în ciclul primar sau cel târziu în primul an de gimnaziu – au fost povestiri de aventuri plasate în India, în Ciad sau în Brazilia.

Ca oricine din generația mea, i-am mai avut tovarăși de joacă pe Petre Ispirescu, Cezar Petrescu, Alexandru Mitru, Emil Gârleanu, Ușinski, Andersen, De Amicis, Karl May, Jack London. Tare dragi mi-au fost Olga Perovskaya, Selma Lagerlöf și Rudyard Kipling – știam Cartea junglei pe dinafară.

În liceu, lucrurile au devenit serioase, căci, deși îmi cam luasem lumea în cap și aveam frecvente accese de rebeliune adolescentină, iar plăcerile lumii reale mi se păreau prea ademenitoare ca să mă închid în casă și între două scoarțe, atunci i-am descoperit pe Márquez, Saramago, Eco, Borges și Fowles, pe Eliade și pe Cărtărescu. Să citești pentru prima dată Un veac de singurătate, Baudolino, Magicianul sau Nostalgia este o experiență transformatoare. Cred că o bună parte din ce am scris li se datorează.  

 

În textele tale există un magic sau un supranatural integrat firesc în cotidian, ca în Rezervația sau Diluvium. Uneori încurcă, alteori ajută, alteori e pur și simplu acolo. Care este relația ta cu magicul?

Am copilărit într-un sat pierdut printre colinele cu vii, la marginea pădurii, pe malul unei ape, un sat populat de oameni arhaici care-și păstraseră gândirea magică, oameni de altfel gospodari și pragmatici, dar care spuneau legende uluitoare, urmau orbește obiceiuri străvechi și aveau superstiții dintre cele mai stranii. În ochii lor, realul și fantasticul se întrepătrundeau la ordinea zilei. Am copilărit cu basme românești, rusești și persane, și cu miturile grecești – am citit și recitit până la dezintegrare Legendele Olimpului. Tărâmul acela în sine părea fermecat, ulițele pe care umblau sfinți, cimitirul cu strigoi, pădurea cu iele și metamorfi, râurile care cereau suflete, fântânile cu duhuri. Astfel de amintiri timpurii se întipăresc în tine pentru totdeauna.

Am devenit un adult care prețuiește științificul, empiricul, dar în care încă supraviețuiește copilul care voia să creadă și care avea nevoie de un strop de magie, de speranța că imposibilul ar putea să nu existe. Dacă mă gândesc un pic, tot ceea ce sunt astăzi a părut imposibil la un moment dat.

 

Memoria este o temă recurentă în cărțile tale și apare cel mai clar în Silex. Te-ai gândit cum ar fi să îți pierzi memoria? Crezi că lipsa memoriei poate fi compensată de imaginație sau de alte mecanisme adaptative?

Memoria e una dintre obsesiile mele. Mă tem că într-o zi aș putea să uit. Mă tem că tot ce am trăit doar eu s-ar pierde, dacă nu este salvat. Toate trăirile pe care doar eu le-am avut, toate locurile pe care doar eu le-am văzut, toți oameni pe care doar eu mi-i mai amintesc, toate ar dispărea de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Cred că mulți dintre cei care creează, fie că sunt scriitori, pictori, muzicieni, o fac pentru a salva ceva. Operele de artă sunt rezervații de trecut. Uităm constant, n-am putea supraviețui altfel, dar sunt unele lucruri pe care n-am dori să le uităm niciodată.

Așa cum bine știm, multe dintre amintirile noastre sunt fie false, fie atât de mult schimbate în lungul șir de suprascrieri – o amintire este, de fapt, o copie, amintirea unei amintiri care e amintirea unei amintiri care e amintirea interpretării subiective a unui eveniment. Principala problemă a protagonistului din Silex nu este amnezia, ci confabulația, pentru că acolo unde nu-și amintește, inventează.

Pentru fiecare dintre noi, adevărat este ceea ce creierul nostru ne spune că e adevărat. Câtă vreme o amintire falsă nu face rău nimănui, iar pe tine te face fericit, mai contează că-i falsă?  

 

Deși cărțile tale par foarte diferite ca stil și tematică, se simt teme comune, obsesii, frici și elemente autobiografice, mai ales în construcția personajelor. Cât din tine ajunge în literatură și cum?

 Nu mi-am propus (până acum) să scriu un roman autobiografic, deși poate că fiecare dintre noi ar trebui s-o facă la un moment dat, pentru că toți avem o poveste care merită spusă. Un oarecare grad de autobiografism e însă inevitabil. Nu poți ieși din tine, nu te poți exclude. Nu e musai să construiești un protagonist care să-ți semene și care să treacă prin ce ai trecut și tu ca să vorbim despre autobiografic, pentru că temele pe care le alegi, modul în care le prezinți sunt legate de tine și de experiențele tale. Mai mult, scrisul e un mod de a înțelege lumea și un mod de a te înțelege pe tine însuți. De ce ai omite tocmai pasiunile și spaimele tale, când acestea constituie mare parte din ceea ce ești?  

 

Geografia din cărțile tale acoperă spații foarte diferite, reale și fantastice, mitologice sau istorice, de la București la Africa, de la insule izolate la sate transilvănene de secol XIX. Dacă ar fi să alegi câteva locuri reprezentative pentru o hartă a literaturii tale, care ar fi ele?

Urecheștiul va fi întotdeauna nucleul incandescent al lumii mele. Nu l-am părăsit niciodată cu adevărat și cred că, atunci când voi închide ochii pentru ultima dată, cea de pe urmă imagine care-mi va apărea va fi una din copilăria mea pe Valea Oreavului, din viile nesfârșite, din vreun lan de grâu, din pădurile pe care le străbăteam cu desaga în spinare. Apoi, Focșaniul, care mi-aș dori să rămână pentru totdeauna așa cum îl știu eu și, ca Dublinul lui Joyce, să poată fi reconstruit cărămidă cu cărămidă pe baza descrierilor mele. Abia după aceea Bucureștiul, pe care l-am privit mereu ca pe o casă intermediară, deși am locuit în el mai bine de jumătate de viață. Nu pot lipsi Amsterdam și Zakynthos și, desigur, Dörrental și Mbokongue, care deocamdată există doar pe harta mea. Într-o bună zi, acestei liste se va adăuga poate și Londra, dar romanul meu londonez va trebui să mai aștepte. Partea bună la cărți e că te așteaptă la nesfârșit.      

 

Ce fel de locuri păstrezi în memorie și ce fel de locuri ajung în literatură? Sunt ele aceleași sau funcționează diferit? Care ar fi cele mai importante cinci-zece locuri, să zicem, de pe o hartă a ta personală, care te-au influențat ca scriitor, chiar dacă poate nu apar explicit în texte? 

Am scris în multe dintre locurile care m-au găzduit măcar pentru câteva zile. Volumele mele de proză scurtă Arlequine și Entropic au multe povestiri scrise în Paris, Barcelona, Praga sau Istanbul, inspirate de locurile respective, dar nu întotdeauna acestea răzbesc pe hârtie în forma lor reală. Experiențele trăite acolo lasă însă urme, sedimente care se adună și dau naștere unui loc nou, doar pentru mine și cititorii mei.

Cele mai importante rămân, totuși, pe lângă bucătăria apartamentului nostru din Titan, unde cafeaua fierbe la primele ore ale dimineții, terasa de sub cireși din curtea casei bătrânești din Urechești, cămăruța mea cu andrișai pe pervaz din Focșani, garsoniera din Dristor, între pereții apăsători ai căreia am scris primul meu roman, mansarda din Woerden unde l-am început pe al doilea, patul de spital din Zante, unde a luat naștere Silex. Apoi, Roman, unde-mi petreceam uneori câteva zile de vacanță, și Iași, pentru că la FILIT m-am simțit pentru prima dată cu adevărat scriitor.

Nu în ultimul rând, peregrinările prin țară, prin Munții Orăștiei, Podișul Târnavelor, Mărginimea Sibiului, Țara Bârsei, Țara Loviștei, Delta Dunării. Din toate am luat câte ceva. Nu pot decât să sper că am și dat ceva la schimb.  

 

Ce rol joacă Bucureștiul în imaginarul tău de scriitor? Există un loc din oraș pe care îl simți „literar“ în sine, chiar dacă nu apare direct în cărțile tale?

Relația mea cu Bucureștiul este una disfuncțională, clasica love/hate story. De la fascinația puștanului venit aici dintr-un orășel de provincie, la frustrările adultului cătrănit, care se înghesuie la metrou în fiecare dimineață ca să asude și să se sufoce sau așteaptă tramvaiul câte jumătate de oră în ploaie și frig. Un loc unde nu credeam să-nvăț a trăi vreodată. Și uite că trăiesc de douăzeci de ani aici, chiar dacă tot simt că eu și orașul ăsta nu ne-am acceptat cu totul unul pe celălalt. Totuși, cărțile mele mustesc de București.

E un oraș plin de literatură, suprasaturat de povești, de la căsuțele bătrâne de pe Mântuleasa la clădirile corporatiste din Pipera. O bună parte din Diluvium se petrece în Bucureștiul primei jumătăți de veac al XIX-lea și o parte consistentă din Duhuri, în Bucureștiul celei de-a doua jumătăți. Acela e Bucureștiul pe care-l îndrăgesc, acel București care a încetat să existe cândva prin interbelic și care mai trăiește doar în cărți. Un cronotop pe care-l caut încontinuu. Asta nu înseamnă că Dristorul și Pipera anilor 2000 nu apar în Cu dinții strânși sau că discotecile și căminele din Regie nu apar în Rezervația.

N-o să mă pot lepăda de București, oricât vreau uneori, pentru că aici, la nouăsprezece ani, am coborât din tren cu visuri colosale și am luat viața în piept. Aici mi-am întemeiat o familie, aici mi s-au născut copiii. Aici mi-am trăit marile eșecuri și marile împliniri.     

 

Cum arată Bucureștiul tău personal? Unde îți place să scrii, pe unde te plimbi, unde bei o bere, despre ce locuri ai vrut să afli mai multe, ce locuri îți sunt importante?

E clar deja că sunt un împătimit al Bucureștiului vechi. Încerc să hoinăresc pe străduțe oricât de des. Caut mereu istorii – de aceea Harta literară mi se pare o realizare monumentală. E incredibil câte încă descopăr după douăzeci de ani de trăit aici. Îmi place să scriu prin cafenele, grădini de vară sau cârciumi de cartier, îmi place să admir din nou și din nou splendidele conace de pe Dacia, îmi place să văd Centrul Vechi plin de turiști străini, îmi place să pedalez cu fetele într-o hidrobicicletă pe Lacul Titan, îmi place să beau un ceai în Cotroceni și să mănânc o prăjitură la Capșa, unde am cerut-o în căsătorie pe Mina.

Îmi place să-mi imaginez locuri care nu mai există. Vreau să aflu mai multe despre orice clădire care are pe zidul de la stradă o plăcuță maronie pe care scrie doar „Casă. Sec. XIX“.

 

Care dintre scriitorii români, clasici sau contemporani, surprind cel mai bine Bucureștiul, în opinia ta? Ce te atrage la felul în care scriu orașul?

Bucureștiul literar are pentru mine trei epoci. Prima e reprezentată de Nicolae Filimon și I.L. Caragiale. A doua, de Mircea Eliade, Camil Petrescu și Cella Serghi. A treia, de Mircea Cărtărescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Între acestea e întreaga memorie colectivă a orașului. Pe lângă valoarea lor literară, teme, imagini, momente, mi-e imposibil să spun ce anume mă atrage la cărțile lor. E ca atunci când asculți o melodie sau privești un tablou care cumva vorbesc cu tine, sau ca atunci când un om îți este drag din prima clipă, fără să ai nevoie de argumente raționale, deși le-ai găsi din plin.