Poezie prin Piața C.A. Rosetti, Bd. Carol I, Cartierul Armenesc

Tur ghidat cu Claudiu Komartin

Zona Piața C.A. Rosetti–Carol I–Cartierul Armenesc reprezintă una dintre cele mai fertile intersecții dintre literatură și urbanism în istoria Bucureștiului. Aici se regăsesc, condensate într-un perimetru relativ restrâns, multiple straturi ale evoluției culturale românești: de la tradiția vechilor mahalale bucureștene, trecând prin modernismul interbelic, până la reformulările estetice radicale ale ultimelor decenii ale secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Turul pe care l-am propus în cadrul proiectului „Harta Literară” a pornit din Piața C.A. Rosetti, mai exact de la intersecția străzilor Dianei și Vasile Lascăr, acolo unde a existat în perioada postbelică taverna „Cotești”, devenită celebră, grație baladistului Tudor George „Ahoe”, drept „Singapore”, iar către sfârșitul secolului având un ultim avatar, „Peștera”. Frecventat în anii ‘50-’70 de poeți, artiști marginali și oameni ai scenei, Singapore a rămas în memoria orașului un spațiu sinonim cu libertatea și cu boema în cele mai negre vremuri totalitare. În Bucureștiul acelor vremuri, boema strălucea printr-o serie de personalități originale și desprinse de contextul politic sufocant, pentru care acest mod de viață, adesea la limita rezistenței, însemna mai mult decât alcoolism, indigență și gratuitate asumată cu superbie – la cei cu adevărat extremi în dedicarea lor pentru această practică turbulentă și autodestructivă, a fi boem echivala, în cele din urmă, cu o formă de protest la adresa unei lumi inautentice și filistine. Printre poeții bucureșteni care au strălucit în contextul acestei societăți de inadaptați și surghiuniți ontologici, ale cărei trăsături de neocolit erau ostentația, ireverența și dezabuzarea, s-a numărat, pe lângă Tudor George, cel care a impus în mitologia bachică numele „Singapore” (scriind chiar un fel de imn al localului și al comilitonilor ce-l frecventau, intitulat „Generația singaporeană”), Teodor Pîcă, autor al unui singur volum, Poezii (în care versurile sale aristocrate și impecabile formal erau însoțite de ilustrațiile graficianului Florin Pucă (al cărui univers vizual este deopotrivă de fascinant, așa cum o demonstrează cărțile pe care le-a realizat în acea perioadă cu Leonid Dimov și Mircea Ivănescu), George Mărgărit (care s-a stins din viață în 1961, la 38 de ani, poezia fiindu-i strânsă postum în Vulturii amiezii, 1970), Leonid Dimov sau Mircea Ivănescu. Acesta din urmă povestește în dialogul purtat cu puțin înainte să moară cu Gabriel Liiceanu (și transcris în volumul Măștile lui M.I., 2012, 2023), despre „Singapore” ca despre o „stație” de neocolit în peregrinările sale cu mai vârstnicul Eugen Schileru, ce avea să devină modelul lui Matei Călinescu pentru personajul cunoscutei cărți de tinerețe a acestuia, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter (1969).

Din Piața C. A. Rosetti către Biserica Armenească, Bd. Carol I păstrează însemnele trecerii unor artiști exponențiali ai veacului trecut, printre care poeții Emil și Dan Botta. Unul dintre cei mai importanți poeți ermetici din interbelic, autor al volumului Eulalii (1931) și al eseurilor din Limite (1936) și excelent traducător al lui E.A. Poe în românește, Dan Botta își revendica, nu fără accente de asumare orgolioasă și spectaculară, descendența, pe de o parte, dintr-o familie nobiliară ce cuprindea foști voievozi ai cetății și ținutului Chioarului din Maramureș, iar pe de alta din familia corsicană a mamei sale, născută Franceschi. Simpatizant legionar și adept al „imperialismului românesc”, Dan Botta scapă miraculos în anii stalinismului de închisoare, însă îi este interzis să publice și moare în 1958, la numai 50 de ani.

Poetul și reputatul actor Emil Botta a locuit în Bd. Carol I până la moartea sa din 1977. Indiscutabila capodoperă care este volumul de debut al lui Botta, Întunecatul April (1937), publicat în urma câștigării premiului pentru tineri scriitori al Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, nu se înscrie în vreo direcție sau tendință a epocii literare în care a apărut, propunând o poezie lipsită de orice coordonată temporală sau reflex de sincronizare. Autor singular, Emil Botta ilustrează în versurile din această carte (precum și în Trântorul, volum de proze publicat în 1938) un romantism gotic și fantast pulsând pe o osatură oraculară, cu rădăcini în folclor și mythos autohton. Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică, E. Botta face parte în tinerețe (alături de, printre alții, Arșavir Acterian) dintr-un grup pe care îl botează „Corabia cu ratați” – și despre care un alt protagonist, Pericle Martinescu, va lăsa câteva pagini pornind de la care s-ar putea scrie un roman matein.

Cartierul Armenesc reprezintă una dintre cele mai complexe matrici culturale ale Bucureștiului: un spațiu al conviețuirii comunităților etnice, al tradițiilor orientale reinterpretate și al unei arhitecturi care amestecă stiluri neoclasice, orientale și eclectice. Literatura inspirată din acest cartier explorează teme precum cosmopolitismul, mobilitatea identitară, contactul dintre culturi și transformarea spațiului urban în mit. În imaginarul narativ, Cartierul Armenesc devine adesea un loc al misterului, al istoriilor subterane, un spațiu predispus fantasticului urban și recuperărilor memoriale.

Marele poet Mircea Ivănescu (1931-2011), ce a impus un discurs aparent anti-poetic, la prima vedere modulat straniu și nu tocmai ușor de receptat imediat, dar care sună și astăzi actual, proaspăt și inspirator, s-a născut și a trăit în Intrarea Spătarului (de unde s-a mutat la Sibiu în 1980). Puterea de contagiune a discursului ivănescian, „povestitul în poezie”, pe care (mai mult decât oricare dintre poeții postbelici la care ne-am putea gândi) el l-a impus – iar promoțiile ulterioare, începând cu 80-iștii, au crescut cu această cucerire care poeților tineri de azi le pare lucrul cel mai natural și la îndemână –, postura subiectului poetic, ce și-a pierdut aura de geniu sau de sacerdot, asumându-se ca un ins șters și neremarcabil, tautologicul, ambiguitatea, sentimentalismul crepuscular deghizat și învăluit cu finețe irepetabilă, erudiția, arta evaziunii și a eschivei, acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile literaturii prin care Mircea Ivănescu rămâne unul dintre cei mai importanți poeți români ai secolului trecut. Poemele sale păstrează numeroase urme și ecouri ale locuirii sale în casa din Cartierul Armenesc, locul unde și-a trăit scurta viață și fratele său mai mare, Emil Ivănescu.

Tânăr de o precocitate uluitoare, student la Medicină după terminarea Liceului „Spiru Haret” (unde fusese coleg cu alți doi excelenți prozatori ai Generației războiului, Dinu Pillat și Alexandru Vona, cu parcursuri biografice deopotrivă contorsionate și pasionante), Emil Ivănescu a scris o literatură hibridă care prevestește cărți importante ale deceniilor următoare: proza, jurnalul și încercările dramatice se împletesc într-o operă restrânsă, ce nu a văzut lumina tiparului (Artistul și moartea. Scrieri, 2006, ediție îngrijită de Raluca Dună) decât la mai bine de șase decenii de la sinuciderea sa, șocantă pentru toți cei care îl cunoscuseră și admiraseră, pe 4 iulie 1943.

Cotind pe Strada Armenească, se ajunge la Casa Paleologu, ce păstrează prin fundația omonimă memoria eseistului, criticului și intelectualului de marcă Alexandru Paleologu. Născut în 1919 într-o veche familie boierească ce își revendica descendența din ultima dinastie a Imperiului Bizantin, Paleologu (absolvent, de asemenea, al Liceului „Spiru Haret”) a studiat Dreptul la Universitatea București, intrând în 1946 în diplomație, de unde este dat afară doi ani mai târziu, odată cu venirea la putere a comuniștilor. Urmărit multă vreme de Securitate, este arestat în 1959 în lotul Noica-Pillat pentru „uneltire împotriva ordinii de stat”, la fel ca prietenul său Nicolae Steinhardt. Grațiat în 1964, scrie în deceniile 8 și 9 o serie de cărți ce-i vor aduce un mare prestigiu intelectual (printre care Bunul-simț ca paradox, 1972; Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978; Alchimia existenței, 1983). După 1990, este numit ambasador la Paris vreme de șase luni, demis în iunie la capătul Mineriadei pentru solidarizarea sa cu protestatarii și își mărturisește colaborarea cu Securitatea în volumul de convorbiri cu Stelian Tănase, Sfidarea memoriei (1995).

Am inclus în turul ghidat al zonei casa din Str. Cercului nr. 6 în care a existat între 2013-2019 cafeneaua Tramvaiul 26. Numită astfel după cunoscutul tramvai (devenit un topos poetic) din poezia 90-ului Cristian Popescu, unul dintre cei mai valoroși și mai admirați poeți de la sfârșitul secolului al XX-lea, Tramvaiul 26 a coagulat vreme de aproape 7 ani o comunitate de scriitori și de cititori în jurul clubului de literatură Institutul Blecher. În acest răstimp, Tramvaiul 26 a fost locul de desfășurare a peste 150 de întâlniri cu lecturi și lansări de carte (aici au citit poeți autori din toate generațiile active: Nora Iuga, Angela Marinescu, Constantin Abăluță, Octavian Soviany, Florin Iaru, Valeriu Mircea Popa, Romulus Bucur, Magda Cârneci, Radu Aldulescu, Svetlana Cârstean, Daniel Bănulescu, Bogdan Suceavă, Radu Vancu și mulți alții), iar casa a găzduit ani buni o mică librărie de poezie dedicată aparițiilor care păstrează viu și fecund fenomenul poetic contemporan, devenind astfel un loc de neocolit pentru topografia literară a cartierului.

Ne-am încheiat preumblarea pe strada Logofăt Luca Stroici, unde, la nr. 9A, a trăit în ultima parte a vieții Mateiu Caragiale. Celebrul autor al nuvelei Remember (1924) și îndeosebi al romanului Craii de Curtea Veche (1929), devenit obiect de cult pentru generații de cititori cuceriți de atmosfera unică pe care autorul Pajere-lor a insuflat-o prozei sale aristocrate. Mateiu Caragiale s-a însurat în 1923, la 38 de ani, cu Marica Sion (1860-1944), mutându-se în casa acesteia din strada denumită în prima parte a secolului trecut Robert de Flers. Mateiu Caragiale a trăit, așadar, 13 ani în această casă, anii săi cei mai rodnici, în care a dat cele două capodopere ce continuă să fascineze și să facă din Bucureștiul de acum un secol personajul central al unei opere restrânse ce a făcut numeroși adepți entuziaști, poeți, scriitori artiști și critici erudiți, de la Tașcu Gheorghiu (primul despre care se povestește că știa pe dinafară întregul roman) și N. Steinhardt la Alexandru George, Alexandru Paleologu, Matei Călinescu, Ion Vianu, Radu Albala, Ion Iovan și Cornel Mihai Ionescu.