Mântuleasa - de la literatură la istorie

Nu-mi amintesc când am ajuns prima oară pe strada Mântuleasa. Cel mai probabil am „văzut-o” mai întâi, ca atâția cititori, în nuvela lui Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, și m-au fascinat și pe mine, cum îi fascinau și pe colegii mei de facultate, rezonanța numelui și povestea semnelor ascunse în labirintul subteran bucureștean al pivnițelor din zonă. Îmi amintesc că am citit prima dată un volum de proză semnat de Mircea Eliade în adolescență, abia intrasem la liceu și, în vacanța de vară, am devorat textele scurte, dar în acel moment m-a impresionat cel mai mult La țigănci. Cred că atunci am înțeles cât de importantă e atmosfera într-un text literar, mai ales când e purtătoare de sens, nu doar decor.

Aș prefera să povestesc despre strada (de fapt, mai bine zis, mahalaua, sau fosta mahala) Mântuleasa pornind în sens invers cronologic, de la romanul meu O formă de viață necunoscută (publicat prima dată în 2018, la Humanitas, apoi, în colecția Top 10 a Editurii Polirom, în 2022). Romanul a avut între timp un drum lung și sinuos, a ajuns la mulți cititori, a fost tradus în franceză, spaniolă și bulgară, a devenit obiectul de studiu al studenților români și nu numai. El a pornit de fapt din dorința mea de a fixa mai clar în conștiința generală figurile unor femei remarcabile, ctitorele de la biserica Mântuleasa, Stanca și Maria, dar și de a construi o narațiune în care strada să fie un fel de fir călăuzitor prin labirintul istoriei. Romanul are trei planuri: unul plasat în secolul al XVIII-lea (vremea ctitoririi bisericii Mântuleasa), altul în perioada Primului Război Mondial (aici apar și pivnițele de pe strada Mântuleasa, de lângă școala cu același nume) și un al treilea, contemporan. Viața străzii Mântuleasa, și mai ales a „mântulescenilor”, așa cum am descifrat-o inițial în documentele descoperite la Arhivele Municipiului București, poate fi descoperită aici, parte dintr-un imaginar care s-a construit pentru mine în timp, în aproape zece ani - intervalul dintre perioada în care mi-am scris lucrarea de doctorat și cea în care am scris propriu-zis la roman. Imaginea Stancăi Mântuleasa, pe ale cărei pământuri de dotă s-a construit biserica (în jurul căreia s-au ridicat primele case ale mahalalei) a rămas, cred, cea mai puternică din întreg romanul, judecând după reacțiile cititorilor cu care am vorbit și care mi-au scris. Ea se desprinde din întunericul unui secol în care știm că viața unei văduve nu era deloc una ușoară ca o figură luminoasă și puternică, dar profund melancolică, pentru că bărbatul ei, Manta cupețul, dispare pe drumul Constantinopolului, fără să se mai știe nimic niciodată despre soarta lui. Aceasta a fost soluția mea ficțională la enigma pisaniei, în care apar doar cele două cumnate - Stanca și Maria, pisanie care doar îl pomenește pe Manta, în treacăt, ceea ce presupune că acesta murise înainte de ctitorirea bisericii. Iată aici un fragment care surprinde indirect drama prin care trece Stanca, făcând recurs la atmosfera din Bucureștiul văratic: „Atunci Stancăi i se părea că, dintre toți oamenii din București, numai ea n‑avea un rost. Vara era altfel, cerurile își schimbau treptat apele din albastru în culoarea naramzului, în ghiulghiuliul cel mai palid cu putință, apoi zările se‑nvinețeau și cădea seara, grea, iar în întuneric începeau gândurile. În Bucureşti uneori era întuneric ca în ochiul unui orb. Şi niciodată nu mirosea livada mai tare ca‑n serile de vară, și niciodată vântul slab care se stârnea în smârcurile Gârliței nu adia sărat peste curte, răscolindu‑i cotloanele, și odată cu ele și pe cele din sufletul Stancăi. Privind în sus, la stelele care împungeau cerul cu lumina lor albă, în întunericul care se lăsa ca o pătură groasă peste București, se gândea la Gavriil, la drumurile lui, la viața lor de până atunci”.

Realitatea istorică de la care pornește povestea ctitorilor este că aceștia erau o familie de negustori înstăriți din această parte a Bucureștiului, Manta cupețul, soțul Stancăi Mântuleasa, având și moşii întinse în judeţul Saac - unde există și acum un sat ce-i poartă numele, Valea Mantii. Mai multe documente ce cuprind diferite tranzacții și donații m-au ajutat să conturez imaginea statutului și averii acestei familii, dar documentele se pot citi și printre rânduri, și completa cu ajutorul imaginației, ceea ce eu am făcut ulterior, când am scris romanul.

Prima atestare a uliței Mântuleasa se face la 1707, ea lega atunci, ca și acum, două mari artere bucureștene: Podul Vergului (Calea Călărași) și Podul Târgului de Afară (Calea Moșilor de astăzi). O vreme mahalaua s-a numit a Popii Drăgușin, probabil până când s-a încetățenit în memoria tuturor figura emblematică a ctitorei Stanca Mântuleasa. Mahalaua se va fi format așa cum se întâmpla în mod obișnuit în București. Despre apariţia celor dintâi mahalale povesteşte plin de umor G. I. Ionnescu-Gion: odată ridicată o biserică, parohii acesteia aşteptau ca în jurul său să se clădească un microcartier, neapărat cu uliţă, pentru a-i convinge pe proprietarii de case să devină „embaticari“, cu alte cuvinte chiriaşi (pentru aceasta, depuneau jalbă la Domnie, obligându-i astfel pe locuitori să le plătească impozit).

Strada a inclus, la un moment dat, și alte două segmente, care ulterior au devenit străzi de sine stătătoare: Pictor Romano şi Pictor Ştefan Luchian sunt cele două străduţe desprinse din artera Mântuleasa, conform Regulamentului de numerotare a străzilor, din 1945. Acesta stabilea că unele străzi, care au formă de T sau Z, creau confuzie, din pricina stradelelor adiacente, prin urmare au căpătat denumiri autonome.

Așa cum o arată Planul zonei protejate Mântuleasa, realizat de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, zona cuprinde douăsprezece clădiri considerate monumente istorice, cele mai importante fiind Biserica Mântuleasa și școala (dărâmată la începutul anilor 2000) - asupra lor o să mă și opresc în cele ce urmează.

Temelia bisericii e pusă în 1732, iar târnosirea are loc doi ani mai târziu, ea fiind astăzi cea mai veche clădire care se poate vedea pe strada Mântuleasa. În pridvorul acesteia există o reprezentare a Parusiei care merită întreaga atenție a cercetătorului, dar și a pasionatului de istorie a orașului; aici, în reprezentarea păcătoșilor care ard în Râul de Foc, apare o categorie ce nu mai este înfăţişată în nici o Judecată de Apoi românească: cel ce ascultă pe sub ferestrele altora. Fiind vorba despre unica reprezentare românească a păcatului clevetirii şi defăimării, ipoteza unei cereri exprese a comanditarului nu e deloc exclusă, element care oferă un posibil indiciu legat de existența pe care o duceau în epocă familia de ctitori. Din astfel de indicii s-a conturat materialul epic al romanului O formă de viață necunoscută, în ale cărui pagini mi-am imaginat cum trebuie să se fi realizat pictura bisericii: „Culorile zugrăvelii se schimbau, după lumina zilei, și Iane i‑a arătat Stancăi amestecurile folosite ca pictura să se păstreze, să nu se decoloreze de umezeală sau să nu‑și piardă strălucirea. I‑a spus cum fiecare culoare fusese făcută de Dumnezeu ca să înfățișeze un anumit lucru. Culorile erau rele sau bune, ca și oamenii sau animalele. I‑a spus despre cinabru și sandarac, despre focul care exista în ele și cursese cândva prin sângele unui dragon, despre pictorii străini care amestecau în culoare sânge de animal. Ascultându‑l, i se păruse din nou că se desprinsese el însuși din pictura de pe ziduri, unul din îngerii cu părul auriu și aripi de foc”.

De obicei, motivele înălţării unei biserici erau diferite și puteau dezvălui multe despre ctitori și intențiile lor: unul adintre acestea putea fi dorinţa de afişare a statutului privilegiat, al prestigiului social, precum şi a opulenţei financiare; pe de altă parte, şi fără a exclude prima ipoteză, cel ce ridica o biserică îşi afirma, deopotrivă, credinţa în Dumnezeu şi respectarea normelor ce defineau un anume tip de religiozitate; motivele puteau fi, însă, şi de ordin personal: ele puteau fi legate de absenţa urmaşilor sau de moartea acestora (mortalitatea infantilă atinge cote uriaşe în secolul al XVIII-lea) din pricina molimelor. Documentele nu oferă indicii despre intenția pe care ar fi avut-o cele două femei, dar romanul O formă de viață necunoscută compensează acest gol al istoriei, și cititorul va descoperi acolo ce anume o împinge pe Stanca Mântuleasa să ridice biserica.

Cealaltă clădire emblematică de pe strada Mântuleasa este școala, despre care arhitecta Marina Echeriu, arhitectă și fostă elevă a școlii, mi-a spus într-un interviu pe care l-am integrat în cartea mea, Cele două Mântulese (Vremea, 2009): „Şcoala era una încântătoare. Avea patru săli de clasă puse pe un hol central, o lumină cum eu nu am văzut în nici o altă construcţie şcolară, şi am văzut destule la viaţa mea. Parti-ul şi funcţionalitatea ei erau atît de bine gîndite, cum rar mi-a fost dat să văd. Exista grădina cu zarzări despre care vorbeşte Eliade, e plină Mântuleasa de zarzări. Grădinile miroseau, era cu totul altceva. Era o stradă foarte liniştită, cu foarte multe flori şi grădini”. Școala Mântuleasa este locul unde caută Lixandru, unul dintre personajele centrale ale nuvelei Pe strada Mântuleasa, semnele, indiciile unor pasaje tainice către Lumea de Dincolo.

Tot despre aceste locuri Lixandru avertizează, rostind de fapt un adevăr istoric, pentru că într-adevăr zona aceasta bucureșteană este plină de material arheologic: „Dacă aş avea un miliard, aş cumpăra toate casele astea şi le-aş dărâma (…) V-aţi cruci şi dumneavoastră, şi istoricii şi arheologii de tot ce-aş găsi eu aici, pe sub pământ, pe sub trotuarele astea (…) Aşezări omeneşti cu mult mai vechi decât bănuiţi dumneavoastră. Nu că m-ar interesa, căci eu nu asta caut, dar v-ar interesa pe dumneavoastră, pe toţi, să aflaţi câte taine zac ascunse sub pământ, pe sub pietrele şi casele astea…“

Astăzi școala nu mai există, dar ea rămâne conservată în literatură, unde Elena Mangâru, profesoară de franceză, vrea să-și ridice o casă chiar pe terenul alăturat curții școlii, și descoperă, împreună cu arhitectul Stielman, o pivniță adâncă din cauza căreia nu se poate construi fundația: ”Când cumpărase terenul, habar n‑avea că la primele săpături vor da peste pivniţele adânci, atât de late şi de adânci, că nu puteau ridica fundaţia casei, şi nici că va trebui să se folosească de toate relaţiile ei şi ale lui Petru ca să obţină de la primărie bucata de pământ de patru sute de metri din terenul şcolii. Pivniţele alea blestemate îi dăduseră toate planurile peste cap şi gândul că plătiseră atât de mult pe bucata de pământ inutilă o urmărea şi noaptea în vis (...) Acum, în pivnița care părea fără sfârșit, atât de adâncă încât de unde se aflau, după ce coborâseră pe scara improvizată, Elena, arhitectul, inginerul și directorul școlii stăteau într‑o altă lumină decât cea de afară, cernită, piezișă, care aluneca în fâșii, în forme ciudate care se decupau la îmbinarea boltelor de cărămidă roșie. Elenei i se părea că, dacă ar fi înaintat cu toții prin tunelul care li se deschidea întunecat în față, ar fi mers multă vreme așa, până ar fi dat în strada Paleologu sau, cine știe, și mai departe. Pentru o clipă, avu un sentiment ciudat, că săvârșiseră un lucru nepermis, un fel de impietate, răscolind măruntaiele pământului care acum se răzbuna, nepermițând săparea temeliei casei” (O formă de viață necunoscută).

În timpul cercetării care a stat la baza tezei mele de doctorat și a volumului Cele două Mântulese, m-am gândit de multe ori că deseori ficţiunea se îngemănează cu realitatea, în vreme ce datele lor încep să coincidă. În povestea Elenei Mangâru, așa cum apare ea în roman, miezul sau punctul de plecare l-a constituit o serie de documente care atestă existența, pe terenul de lângă școală, a unei pivnițe adânci, din cauza căreia, spune proprietara într-o scrisoare adresată primăriei, nu se putea construi. Nu e singurul caz în care am descoperit că adevărul istoric e anticipat de literatură, că legăturile dintre istorie și literatură sunt mai adânci, mai subtile decât ne-am imagina la prima vedere, că granița dintre realitatea geografică, istorică și cea ficțională poate fi uneori subțire și ambiguă. Astfel, m-am întors deseori la afirmația lui Mircea Eliade, pentru care adevărata geografie este cea mitică, în timp ce Bucureștiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Zona Mântuleasa e, pentru Eliade, „inima” orașului, ca să folosim un termen sugestiv al lui J. Gracq, pentru că e și centrul geografiei sacre a copilăriei și adolescenței, un centru (re)generator, dinspre care pleacă firele principale ale prozei sale fantastice.

Cu siguranță, pentru fiecare dintre noi există un astfel de centru al geografiei noastre interioare, personale, la care simțim nevoia să ne întoarcem pentru a ne confirma ceva, poate un adevăr personal de care, pe măsură ce înaintăm în vârstă, simțim că ne îndepărtăm.

Bibliografie:

O formă de viață necunoscută, Polirom, 2022

Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Humanitas, 2013

Cele două Mântulese, Editura Vremea, 2009