Universitate

Mircea este intelectualul autentic, vertical și dedicat ideii, iar Dănuț e talentatul indecis care practică o profesie din obligație, nu din vocație:

„Cu toate că războiul mondial deţinea trustul tuturor preocupărilor, articolul lui Mircea stârnise furtună, cu atât mai mult cu cât un fost coleg glumeţ informase pe un critic simbolist că autorul articolului era simplu elev la Liceul Lazăr. Se făcuseră intervenţii la director ca elevul Balmuş să fie eliminat. Atunci se aflase că era student şi suplinitor eminent. Se bucurase câtva timp de gloriola cânilor cu cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţă. O revistă bucureşteană răspunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică, redacţiei Vieţii contimporane, asupra căreia plouaseră din nou cu verva ouălor clocite şi a murăturilor stricate epitetele de ramolisment, senilitate, fineţă rurală, apologiştii mămăligei, Olimpul cu miros de cojoc, crâşmarii tradiţionalismului, bisericuţa bărbilor de mujic, trustul Mioriţei şi feudalii de la Iaşi.
[...]
De ce se înscrisese Dănuţ la Facultatea de Drept? Fiindcă orice om tânăr, care nu-şi simte nici o vocaţiune profesională, dar trebuie să facă ceva, se înscrie la Drept, această facultate fiind pentru tineret o adevărată răspântie de nehotărâri.
De ce devenise avocat? Fiindcă orişice licenţiat în drept, care nu se sinucide, nici nu intră în sicriul de lux al robei judecătoreşti, se înscrie în barou.
De ce profesa? Dintr-un drastic sentiment de pudoare pentru activitatea lui literară, pe care n-o concepea ca o profesie, ci ca o religie solitară. Avea douăzeci şi şase de ani, vârstă la care orişice om valid care nu câştigă, e un parazit, un ambuscat. Camaradul şi prietenul adolescenţei şi tinereţii lui, Mircea Balmuş, doctor în filosofie din Germania, minte şi suflet înalt, care nu izbutise să capete o catedră la Universitatea din Iaşi, era profesor de liceu, avea şi lecţii particulare, lucra în redacţia revistei Viaţa contimporană şi, în acest fel, rămânea independent, izbutind să nu fie sarcină mamei lui, rămasă văduvă în timpul războiului, cu pensiunea de magistrat la Curtea de apel.”

Elegia unui oraș care își uită propriile genii, iar în mijlocul lui rămâne un singur om — ultimul martor, ultimul care mai ține aprinsă flacăra unei tradiții intelectuale pe cale de a se stinge. El nu e doar un profesor, este o instituție singulară, o relicvă vie, un ultim depozitar al unei tradiții dispărute.

„Acum, într-un oraş bătrân şi înăcrit de vanitate care vede în Bucureşti Calea Victoriei şi Capşa, cum vede ţaţa de la perdeluţa răsucită a geamului tot ce-i urât şi aparent în viaţa vecinilor, neglijând restul existau două mari ferestre luminate, pe o stradă dosnică, într-o clădire ruinată.
Acolo, ca acele buhne solitare, stăpânind palatele pustii cu măreţia lor de urne funerare, nopţi de-a rândul veghea un om sur. Tinereţa lui crescuse pe ruinele Junimii. Mai răsună încă ecoul paşilor lui Eminescu pe uliţele Iaşului, atunci când tânărul socialist, abia ieşit de pe băncile şcolii, privea luna lui Eminescu, cu întâia dragoste în ochii melancolizaţi amar de Schopenhauer.
Treptat dispăruseră marii ieşeni, atingându-l toţi cu pulpana umbrei lor istorice, lăsându-l singur în oraşul lor să le vegheze nopţile subt dublul scut de aur al ferestrelor luminate. Acolo era ultimul intelectual al Iaşului. Prin el numai, prin nopţile lui de insomnie, Iaşul putea să judece ţara lui, nu s-o bârfească.
Dar adresa acestui om era ignorată de mai toţi ieşenii, în afară de proprietarul său, care-i intentase proces de evacuare.
*
Acest supravieţuitor nocturn al marilor ieşeni altădată avea două titluri sociale: profesor universitar şi redactor al revistei Viaţa contimporană. Dar n-avea cărţi de vizită. Nu frecventa pe nimeni, în afară de cei din biblioteca sa. Devenise profesor universitar la o vrâstă când socotea că fiecare student e un echivalent al personalităţii sale, a dascălului tânăr, şi că n-ar fi rău ca, de pe catedră, amical, să le împărtăşească experienţele sale intelectuale. Observase, însă, că el, dascălul, e un exemplar ciudat, cu picioare mult prea repezi pentru ale celorlalţi, cu plămâni mult mai rezistenţi decât ai discipolilor. Se văzuse în situaţia călăuzei pentru piscuri nalte, care n-ar avea nici un client, pentru simplul motiv că turiştii solicitaţi pentru ascensiune preferă berăria sau cofetăria de la poalele muntelui, cu scaune comode, consumaţii delectabile, şi cărţi poştale edificatoare cromolitografic.”

„Marţi, 2 martie [1937]
Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe... Din toate astea nu aleg decît
declaraţia lui — în sfîrşit leală — că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu — cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma...
Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele* pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori... comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Ivlircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist — foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El — Mircea Eliade — nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.”

* Anulat: „ciomegele". 
Rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu, fusese atacat de un grup de studenţi legionari.
Gogu Rădulescu era, la acea dată, simpatizant comunist.

„Apoi a început din nou școala. Lumea vorbea despre examene, despre sesiune. Flori nu-și făcea probleme prea mari. Oricum nu plătise nimic, era o facultate de-a moaca. Dacă trecea – bine, dacă nu – tot așa.
Spre mirarea ei, într-o zi Lev a deschis ușa de la Odobescu și, salutându-l vag pe profesor, a căutat-o cu ochii orin sală.”

„Dacă ar fi fost o zi normală, Flori ar fi trebuit să aibă ore, iar după direcția în care o luase, avea de mers și de urcat scări. A ieșit glonț, a alergat la Facultatea de Matematică și a luat liftul. Când a ajuns Flori, el era deja instalat în sală, cu o carte deschisă onstentativ.”

„Ei bine, între timp, el, mezinul, ajunsese cadru universitar la Politehnică. În primăvară fusese promovat lector cu normă întreagă. Salariul crescuse și el. Aplauze și ovații? Aiurea. Avea totuși un defect major: nu era inginer. Și era numai una dintre multele metehne în care se complăcea, cu toate neajunsurile ce decurgeau din ele.”

Crisalidă, volumul I.

„Silviu are un program mai flexibil. Vine, pleacă, nu-l prea găsești pe-acasă. Predă la Universitate acum, se ocupă și de masteranzi. Peste zi are cursuri, proiecte, lucrări, mai câte o ședință… Astea se cam lungesc până seara. Printre ele, mai trece uneori să scoată câinele și-și încropește ceva de mâncare. Alteori – mai rar – vine să mă ia de la laborator și ieșim în oraș, la o pizza și un suc. Mă rog, eu, acum, la un suc. El bea bere. Beri, la plural. Terapiile lui cele de toate zilele.”

Crisalidă, volumul II.

„Așa împopoțonată, în hainele de examen, m-am așezat pe pat, cu picioarele întinse până în mijlocul camerei. Am rupt plicul la capăt și-am scos paginile, pe care Albanezul îmi scria ce făcute în acea zi, de la care trecute timp lung, o zi pierdută deja. În scrisoarea lui bătea marea și se auzeau bocancii, iar mie îmi ardeau buzele, inflamate fără motiv. Am luat o foaie A4 și-am început să-i scriu despre aleea albită, omițând întâlnirea. Pe o pagină am aberant despre apă și Bachelard. Ne apropiam de anii '80, iar mutrele acre ale structuraliștilor se topeau deja sub seducțiile psihanalizei. Pe străzi vedeai bărbați bachelardieni, cu părul lung, în cantine, ochii psihanalizau feliuța de pâine, glasuri de gânsaci sâsâiau bachelardian, culoarele Facultății de Litere erau pline de bachelardisme. Respiram Bachelard, țâțâiam liric și zburam pe insulele de atunci.”

„Lasă, că nimerim şi fără să întrebăm. Nu ne grăbeşte nimic! Dar nimeni altul nu se grăbea mai mult, în ora aceia, în Bucureşti, ca Dincă Scutaru. Dorea să termine odată, să se întoarcă cît mai repede în orăşelul lui, păcătos şi el, dar fără bîlbîiţi, fără tîrîturi şi fără patroane de bordel...
Ajunşi, într‑o oră au terminat la secretariatul facultăţii de litere toate formalităţile înscrierii.
— Aş vrea să apuc acceleratul de douăsprezece. Să luăm o trăsură.
Văzîndu‑l cercetînd spaţiul de jur împrejur, şoferii staţiei de taxiuri din capătul străzii Edgar Quinet, înţelegîndu‑i intenţia, începură cu sunete sălbatice de claxon să‑şi ademenească bănuitul client.”

Vertij în Parcul Circului
pe unde se plimba micuțul Mirc cu ai lui
Nu știu anume cum se petrecu
oare ce mă trase-n jos bolgie cu
bolgie de alunecai în baltă
și nimerit de partea cealaltă
a pojghiței neputincios și prea neghiob ca
să găsesc pentru înapoiere copca
mă înecai
sau poate hai
o fi fost hipotermie
(asta numai Mirc poate să știe)
Cert e c-am revenit la viață
captiv într-un alt fel de gheață
oarecum mai fină
Eram reflexia într-o vitrină
(pe undeva prin viitoarea piață Gemeni)
complet așijderea și asemeni
a unui băiat palid și slab ca un fir
cu matricolă pe braț de Cantemir
care și-a apropiat ochii de geam
și atunci am
întrezărit în pupilele-i adânci
corăbii între valuri ostroave și stânci
părelnice și totuși aievea
vedeam mitocondrii cum escaladează seva
sutelor de arbuști din mii de plantații
am văzut atomi expandându-se în constelații
după care puștiuʼ
a clipit și zău mai multe nu știu
Am avut doar conștiința că i-aș fi
lucirea de far în vitrină a unei fotografii
Ne vom regăsi peste ani și ne
vom recunoaște în sediul din Quinet
el palid și aureolat în chip de Virgiliu
eu italienist ochelarist așteptându-și sigiliul
de preparator
L-am urmat în bezna unui coridor
spre cea mai inaccesibilă clasă
unde avea să
ne predea seminarul despre Dimov
prin cearcănele adânci îi priveam ochii mov
iar glasul spart încă-mi răsună întru totul
Nu am notat nimic țin minte totul