Maidan

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”

„[...] într-o zi, am descoperit că jocurile pe maidan sunt tot atât de pasionante ca şi romanele de aventuri. Am început să-mi petrec tot timpul liber pe maidanele Bucureştiului. De la maidanul Primăriei până la Obor, de la Dealul Mitropoliei până la gropile lui Ouatu, le cunoşteam pe toate şi aveam prieteni printre haimanalele şi bătăuşii tuturor mahalalelor. Dar astea se întâmplau mai târziu, după 1916, după ce tata se retrăsese cu regimentul lui în Moldova.”