Chanh Miam Miam

„Din copilărie, fetei i se insuflă obsesia de a se construi ca un obiect fizic atractiv. Este învățată să îi pese obsesiv de felul cum arată și să facă din asta valoarea ei. După sfârșitul adolescenței, orice altă schimbare fizică e văzută ca un supliciu. Așa începe efortul neîncetat de a reduce decalajul între ce consideră societatea o femeie atractivă și curgerea naturală a timpului. Fața e permanent revizuită, gata să fie evaluată de bărbați sau de alte femei, care tot la felul în care o vor vedea bărbații se gândesc. Anxietatea e inepuizabilă și se hrănește cu fiecare an scurs în care femeia simte că îi scade valoarea, ca unui obiect. 
Este în regulă să vrei să arăți bine, dar ce așteaptă societatea de la o femeie și ce așteaptă de la un bărbat implică o relaționare diferită cu sinele. Lor le permite o relație pozitivă cu propriul corp. Noi suntem o figurină Lego care-și blestemă procesul de fabricație.
Femeile sunt învățate să-și vadă corpurile pe bucăți și să-și evalueze fiecare parte separat. Sâni, picioare, șolduri, talie, gât, ochi, nas, ten, păr și tot așa – fiecare parte, pe rând, este supusă unei examinări anxioase, zbuciumate, adesea disperate. Chiar dacă unele părți trec testul, altora întotdeauna le lipsește ceva. Doar perfecțiunea va fi suficientă. La bărbați, aspectul plăcut este un întreg, ceva ce se poate surprinde dintr-o privire. Nu trebuie confirmat prin măsurători ale diferitelor părți ale corpului; nimeni nu încurajează bărbații să-și disece aspectul trăsătură cu trăsătură.”