Tribunal

Iașul devine un amestec tulburător de istorie și cotidian, iar strada Ștefan cel Mare e văzută ca un bulevard în care ecoul voievodal al trecutului se lovește de prozaic, de firmele negustorești și de mirosul orașului viu, creând contrastul melancolic dintre măreția numelui și banalitatea prezentului:

„Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.
Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dughenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în ici, feld şi sohn', care întovărăşesc domnescul bulevard până în faţa Mitropoliei, se opresc lăsând spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar până la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, având în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în ici, feld şi sohn.”

Dănuț traversează o zi sufocată de mizeria tribunalelor ieșene, în timp ce primăvara răspândește liliac peste oraș:

„Aşadar, mâne dimineaţă, Dănuţ imberb ca un adolescent cu chip de fată, suspect de tinereţă auditoriului matur, care vede în musteaţă un testimoniu cerebral trebuie să împrumute de la incomparabil virilul Todiriţă, din ale sale plăci de gramofon, o placă între plăci, şi să-i dea drumul cu gura căscată în emisiune, şi să asculte, pe deasupra, din gura sa ieşind, vorbele cu ciorapi roşi ale lui Todiriţă.
Pe mâni te speli cu aspră perie şi cu săpun, torni şi alcool şi eşti curat. Pe dinţi te freci cu periuţa gras fardată de pastă dentifrice, gura ţi-o clăteşti cu apă fenicată sau oxigenată şi eşti dezinfectat.
Dar buzele buzele mârşăvite într-o Judecătorie de ocol, într-un decor de crâşmă de rohatcă, în faţa mahalalei care pute şi ascultă pe bănci cu ce le speli, cu ce le arzi?
Între timp, prin micile grădini ale Iaşului, primăvara răstoarnă proaspete buchete de liliac.
La amiază, după inhalaţiile judecătoriei de ocol şi după taciturnul dejun în doi cu doamna Deleanu, porneşte spre Curtea cu juri, care e instalată în localul Şcoalei primare Gheorghe Asachi.
Curtea cu juri e pusă între santinele ca un cuvânt în ghilimete, fiindcă o clădire nu poate fi arestată. La portiţa de intrare, un comisar asudă, cu şapca pe ceafă şi ţigara, scobitoarea sau scuipatul între dinţi. Face baie de soare. Sui treptele cu sonoritate de recreaţie şcolară şi cu miros de latrină tot şcolară. În ograda şcolii se joacă vrăbiile. Juraţii se plimbă pe coridoare, necăjiţi ca părinţii cu odrasle repetente. În sala de şedinţă, mirosul rău e un solist care-şi acordă instrumentul în surdină. Curând îşi va calma stridenţele de fanfară municipală.”

Teodoreanu satirizează justiția, știința juridică are însemnătate, dar adevărata putere stă în instinctul de a găsi clienți:

„Când minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc de mult intrat în melancolia epilogului boierimii e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvântul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începând la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă căci au făcut drum lung scot merindele din desagi, mănâncă şi rabdă cu dinţi strânşi sau gura căscată.
La abator, în clipa când vita-i înjunghiată, muştele verzi râd mai aproape, şi javrele flămânde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrânilor. Sunt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant sau cvarţ focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mânerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stâng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pânea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor fost subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc câte doi sau trei deodată fiindcă toată dimineaţa au pândit şi s-au pândit pe străzi dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani clienţi în perioada de incubaţie e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei n-au aflat că ei, ţăranii, sunt coliva şi, ridicându-se în grupuri, îi salută adânc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat.
Au dispărut.
Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.
Unde-s?
La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decât al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sunt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgând un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bârlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrâsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă sau se zice că-ţi dă ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, când se mărgineşte la ştiinţă, e natură moartă, ca şi Facultatea de Drept.”

Domnul Deleanu, îndrăgostit de profesia lui până la aroganță:

„Domnul Deleanu îşi iubea profesia ca pe-o amantă aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvântul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit şi dorea ca şi Dănuţ să gândească şi să poată spune la fel… Dacă Olguţa ar fi fost băiat…!
Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
Lasă-l te rog să mănânce mai întâi!… Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!… Uite-te la Monica ce frumos mănâncă. Şi-i mai mică decât tine!”

Un ministru grăbit îi oferă domnului Deleanu un post la Curtea de Apel din București:

„Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.
Cum vrei mata, Catinca…
Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi emoţii, ca în Vinerea Mare când cresc cozonacii… Curtea de apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decât rudele ieşene ale justiţiei supreme… Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai aproape de Paris decât naufragiatul Iaşi…”

Domnul Deleanu sosește în fugă la Constanța, încărcat de daruri copilărești, doar ca s‑o mai vadă o clipă pe Olguța înainte de plecare:

„Venise la Constanţa, smulgându-se de la un proces important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrânit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti până la gară. Olguţa era mai naltă decât el. Îi dezmierdase tâmplele năduşite şi fruntea fără de astâmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.
Fetiţa mea…”

„Cum stăteam așa în umbra zidului, privindu-mi pantofii, renunțând la învârtitul ciorapilor prin buzunar și gândindu-mă cum m-a gonit Maica, la surorile pe care, în schimb, le ținuse, care încă se mai bucurau de mese calde și de figuri prietenoase, aud o voce. 
- Nu e dreaptă lumea asta, și totuși clădirea asta îți dă impresia că ar fi.
O voce de bărbat. Umbra lui se proiectează aproape de pantofii mei. Mă întorc puțin să îl studiez, poartă un costum vag șifonat, dar pretențios, într-o mână ține mai multe ziare și o mapă. (....)
- Ne cunoaștem?
Întreb și îl privesc cu curaj direct în ochi. E mai tânăr decât îi sună vocea și privit direct capătă un aer de nesiguranță, amplificat de urechile bine distanțate de cap și puțin transparente. E doar un băiat, poate puțin mai mare decât mine. Cred că am fost prea autoritară în tonul întrebării sau poate în privirea directă, nu contează, mai bine să impresionezi prin forță.
- Nu, nu ne cunoaștem, poate ar trebui să mă scuz. Am încercat să fiu filosof. Vorbeam de Palatul Justiției, la care vă uitați și dumneavoastră. Un edificiu impresionant. A fost proiectat de arhitectul Alfred Ballu, iar apoi a lucrat și profesorul Mincu. În prezent este și profesorul meu, domnul Mincu, domnia-sa este profesorul meu. Sunt student la arhitectură.
- Și v-a spus că ar exista clădiri care să îndrepte nedreptățile lumii?
Ironia, arta conversației. Dar nu a auzit. Discursul lui a mers ca un tren ce nu se poate opri la un fluier simplu, are inerție și e pe șine. Părea a fi acel tip de om, care se desfată auzindu-se, sunt bombastic și mulțumit. Dar ce coincidență! Nimerise, fără să știe, aproape de gândurile mele amare. Habar nu aveam ce e construcția din fața mea. Tocmai Palatul de Justiție, interesant, mi-am zis și am zâmbit. Încurajat de zâmbet, băiatul se agită umblând prin buzunare, de unde scoate un pachet de țigări pe care îl întinde către mine.
- Vă servesc cu o țigară? Am condus-o pe mama la o întâlnire, zâmbește și arată o ușă cu o vitrină, la croitoreasă. Și dumneavoastră, mă scuzați că vorbesc prea mult, și dumneavoastră tot la doamna cu mantouri?
Oscilez, nu știu ce să fac cu oferta de țigări, nu am încercat niciodată și nu e momentul acum. Mă apropii de tânăr, e puțin mai înalt decât mine, da’ nu cu mult, oricum, e un caraghios. El se apleacă puțin într-un salut, pare că ar vrea să îmi întindă mâna, dar rămâne la jumătatea drumului. 
- Permiteți-mi să mă prezint, Emilian Baciu, student, la ordinele dumneavoastră.
- Ileana Iordăchescu, încă elevă. elevă. Nu, nu aștept la „Casa de blănuri”, spun citind peste umărul lui firma scrisă în semicerc pe vitrina indicată. Și nici nu fumez. Doar admiram cariatidele, mă întrebam dacă se împotmoleau în drapajul acela, dacă, cu un asemenea aranjament, femeile chiar puteau merge.
Îmi mijesc puțin ochii privind către palat și continui, intrând în retorica lui pompoasă, dar încercând să fiu totuși cu un pas mai sus. -Uite cum se proiectează clădirea și cariatidele în apă, imaginea lor e mai vie și mai colorată pe apă decât în realitate. Nu e așa, domnule Baciu?
- Emilian, prefer să îmi spuneți așa, dacă nu vă deranjează. Iar la întrebarea dumneavoastră vă răspund un da hotărât și puțin surprins, pentru că nu mă gândisem până acum la oglindiri. Am considerat mereu clădirea în sine, doar pe ea, extrasă din peisaj.”

„Chiar și când aveam procese de dimineață, veneam mereu cu cel puțin o jumătate de oră înainte, ca să am timp să mă adun, de cele mai multe ori îmi citeam dosarele în metrou, chiaună, cu o jumătate de cafea în stomac și o senzație de greață și durere în tot corpul, după ce cu o zi înainte curățasem toată casa, le făcusem baie copiilor, gătisem ceva, și când intram pe chei mergeam pe bucata de trotuar de vizavi de tribunal, pe marginea apei, urmăream aburul verzui cum curge ca un șarpe de-a lungul albiei, sau cum se adună vălătuci spre malurile ei, ca altădată la C., peste mlaștină. Uneori mi se părea că văd, ca altădată la C., silueta subțire a Ologului, pe jumătate cufundată în apa groasă, plină de alge întunecate, încercând să înainteze spre mal.  Vara era o mireasmă, un fel de vânt condensat, care adunase toate mirosurile florilor de sezon și le purta pe deasupra apei, odată cu aburul verde, un vânt ușor, văratec, nu era caraelul, cu arsura lui care seca orice urmă de viață în plantele de la C. În timpul culorii roșii a semaforului, care dura destul de mult, se lăsa o tăcere aproape perfectă, vuietul îndepărtat al orașului părea altceva decât era, un alt sunet, străin, necunoscut, și nu mai era nimic, decât eu, apa aproape solidă, acoperită de păienjenișul gros al lintiței, și vântul. Aveam destulă vreme să privesc clădirea din fața mea, cu șirul nesfârșit de trepte care, odată ajuns la picioarele lor, te făceau să te simți mărunt, lipsit de importanță, o insectă care privește în sus la silueta uriașă a unui obiect necunoscut. Corpurile clădirilor de diferite mărimi, cu ferestre înalte, încadrate de coloane, statuile orbite de soare care priveau pe deasupra orașului, hublourile din acoperiș, ca ale unui mare vas, un transoceanic eșuat pe malurile unui mic râu european, totul mi se părea copleșitor. Odată înăuntru însă, entuziasmul dispărea, cândva somptuoase, sălile mari, de marmură, cu tavane înalte erau acum mâncate de umezeală și îmbâcsite de mirosul igrasiei și al tutunului, al hârtiei care putrezea de ani de zile prin arhivele de la subsol, al fricii și lipsei de speranță degajate de corpurile atâtor inculpați. Unul dintre cuvintele pe care le urâsem de la bun început, ca și însăși ideea de a hotărî vinovăția cuiva, de a te erija în judecătorul absolut al faptelor unui om, ca și cum ceva ar putea să-ți dea dreptul ăsta. Tribunalul, locul unde pentru cei mai mulți se sfârșea ceva, era pentru mine începutul. O copie a lui apărea, răsturnată și mișcătoare, dincolo de cheiul mărginit de grilajul din fier forjat, uneori ușa grea de lemn se deschidea și cineva pășea fără să se scufunde în întunericul apei, în jos pe treptele albe, dispărând de-a lungul bulevardului.  Ochiul verde al apei strângea totul în el, într-un oraș subacvatic în care oamenii se mișcau la fel ca deasupra, semafoarele clipeau, marele orologiu cu numere romane bătea orele rotunde ale zilei. 

           Întotdeauna mi-a plăcut Bucureștiul, poate pentru că e locul în care am fost pentru prima dată liberă, orașul libertății, al speranței, pentru mine Bucureștiul era țara tuturor posibilităților, un tărâm pentru cei viteji, îmi plăcea la nebunie să mă plimb pe străzile lui vechi, unde mai rămăsese ceva din aerul trecutului, mi se părea incredibil că, pe locul marilor bulevarde mărginite de megaliții de beton, vâjâind în iureșul mașinilor turate la maximum, pentru că lungimea bulevardului o permitea, fusese demult lumea tihnită a unor mahalale acoperite de verdeață, unde cândva timpul stătuse pe loc. În acuarelele unui pictor maltez care se îndrăgostise de București și îl vizitase de două ori la mijlocul secolului al XIX-lea, văzusem siluetele îmbrăcate în straie orientale ale unei populații despre care cu greu îmi puteam imagina că locuise aici, tarabe povârnite, pline de nimicuri, ca niște ciuperci uriașe pe care ploaia le îndoise până la pământ, vânzători de te miri ce, țigănci care vindeau flori sau se spălau în apa Dâmboviței, poate chiar pe malul pe care treceam eu dimineața, în drum spre barou. Bucureștiul fusese cândva un fel de C. mai mare, un târguleț de provincie de la intersecția unor drumuri prăfuite, fără o geografie definită, fără un punct de reper solid, important, fără demnitatea unor munți cu creste abrupte pe fundal, fără perspectiva infinită și dătătoare de speranță a unei mări, fără măcar contururile slabe, risipite în zare, melancolice, ale unor dealuri. Un loc care nu se putea întinde decât pe orizontală, niciodată pe verticală, în sus, spre înălțimi, ci târându-se de-a lungul unor drumuri improvizate.  Un loc de nicăieri, în mijlocul unei câmpii nesfârșite, exasperante, un gol de lume, ale cărui începuturi nu și le mai amintea nimeni, care crescuse ca un cancer, din celulele aberante, malformate, ale unor cartiere circulare, un loc fără început și fără sfârșit. Aici puteam în sfârșit să nu fiu nimeni, aici nu mai puteau să-mi strige de după gard, ca în copilărie, la C., orfana, eram a lui, a orașului, la fel ca toți ceilalți trecători de pe bulevardul Unirii.

Întotdeauna înainte sau după un proces greu mă plimbam o vreme pe străzile din jurul tribunalului. Curțile în care nu mai intra nimeni, cu porțile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grămezi de gunoi acoperite cu plastic, la colțurile străzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordură, două scaune de cafenea puse față în față și legate cu un lanț, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetă de înghețată, un hotel în care pare că n-a mai intrat nimeni de cine știe când, o curte părăsită în care te simți brusc ca în afara orașului. Străzi care poartă numele unor amirali morți demult, cu aloe uriașe, prăfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uși pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ăsta insuportabil, de care pare că nu scapă casele din nici un oraș, de a nu folosi intrarea principală, ci mereu ușa ferită de la capătul vreunei alei dosnice, ca și cum intrarea din față ar aparține unui timp glorios, acum mort și îngropat pentru totdeauna, de parcă viața de acum n-ar fi decât prelungirea tristă, lipsită de strălucire a unor epoci mărețe.  Unele case, dacă n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampă fumurie, ai crede că sunt abandonate. Zilele de vară, spălate după orele prânzului de o ploaie scurtă, neașteptată, căpătând o lumină nouă, clară, necruțătoare, care nu iartă nici una din imperfecțiunile lumii.”

„Era o sală mică, îngustă, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag, apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal. Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil.
[...]
Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea piața Senatului ca într-o carte poștală de iarnă. Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări Nora trebuia să se ridice în picioare și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față. «Numai de n-ar întoarce capul» își spunea, speriată la gândul că ar putea s-o vadă - și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.”