Clădire

„Între librăria Humanitas Kretzulescu și librăria Anthony Frost e o ușă pe care n-a observat-o niciodată. A trecut pe acolo de multe ori și n-a văzut-o sau a văzut-o, dar a uitat-o imediat, pentru că a intuit că duce spre ceva abandonat.[...] În vara asta, ușa de fier e deschisă larg, lipită de perete și, contra unui bilet nu foarte ieftin, invită oamenii înăuntru, la Art Safari. „Luchian și Independenții”, o expoziție care a adus o sută treizeci de opere din douăzeci de muzee și colecții private. 
[...]
Dar nu pentru Art Safari a venit Sonia, ci pentru ușa aceea deschisă, ocazie rară. Aici a funcționat, până pe 22 decembrie 1989, Centrul de Informatică și Documentare a Direcției Securității Statului, locul de unde se ascultau convorbiri și se intercepta corespondența, dar și unde era torturați disidenții politici și opozanții regimului. De la anumite ferestre se vede bine sediul CC al PCR și celebrul balcon unde și-a ținut Ceaușescu ultimul discurs, balcon care acum e parte dintr-un circuit turistic.”

„În ruinele Casei Radio s-au aprins focuri, pe holurile ei imense pâlpâie aparate de sudură, iar din subsol, dintre culturile de soia, ciuperci și andive, se aude bubuit de picamere. Oamenii lui Chimir se întrezăresc prin ferestrele enorme, lipsite de geamuri, iar jos, printre troiene, un șir de camioane așteaptă să intre în clădirea uriașă și stearpă, care trosnește și emite scântei în ger.”

„La intrarea în bloc, mi⁠-⁠am dat jos canadiana pe care am înghesuit⁠-⁠o în rucsac, am luat liftul până pe terasă și am așteptat să se facă ora opt. Plecasem devreme, pentru ca bagajul meu de pescuit să nu⁠-⁠i stârnească curiozitatea vreunui echipaj de miliție să‑mi ceară legitimația de serviciu ca să vadă de ce merg la pescuit și nu sunt la muncă. La ora asta, chiar dacă ea era trează, nu puteam să sun la ușă și să fiu sigur că îmi deschide.

Prima dată, pe terasă, mi⁠-⁠am aprins o Apollonia, meritam un premiu, o mică parte din Planul meu funcționa, o adusesem la îndeplinire. Eram cu arma în blocul Turn. Fumam, mă uitam la răsărit, orașul arăta bolnav și stins, răsăritul părea o mângâiere trandafirie care aducea alinare. Frumoasele blocuri interbelice, macarale ici⁠-⁠colo, schelete de blocuri în construcție, zidul de cetate al blocurilor de unde începeau cartierele. Un oraș mort și trist care îl urăște. Și eu o să fiu brațul acestei uri. Mă țineam departe de margine, deși mă tot tenta să mă uit în jos la Sala Palatului, trebuia să nu fiu văzut de nimeni, și în special din stradă. Când să plec de pe terasă, cu sacul cu pușca, am agățat o antenă tv care a căzut. Aveau și antenă colectivă, dar aveau și destule antene individuale. Păreau un pâlc de sperietori de păsări anorexice într⁠-⁠un lan de ciment. Am încercat s⁠-⁠o repun pe poziție, m⁠-⁠am panicat, mi⁠-⁠am imaginat pensionarul indignat că nu mai prinde bulgarii, sună la 955, o anchetă cu miliția pe terasă, cine mi⁠-⁠a deranjat antena de pe bloc, miliția miroase ceva suspect: sigur e un infractor, să-l căutăm din apartament în apartament.

Am coborât pe scări până la etajul paișpe, la apartamentul doamnei Voiculescu Amelia. Îmi pare rău, dar în continuare o să-i spun baba, de fiecare dată când mă gândesc la ea, numele acela mi se pare lung, impropriu, în gând îi spun baba. Trei luni mi⁠-⁠a luat să mă decid. Era clar, cel mai bine era să fie mai sus, de la etajul zece de preferință, până la șaptișpe, erau două apartamente bune ca poziție pe etaj, pe partea cu Sala Palatului, deci aveam șaisprezece apartamente, hai douăzeci dacă riscam și coboram până la opt. Am început cu lista de la întreținere, câte persoane sunt în apartament, să le identific, să văd cum arată, să încerc să aflu cât mai multe despre ei, dacă au rude, dacă pleacă de⁠-⁠acasă, dacă primesc vizite. Nu vreau să fac un pomelnic al familiilor din bloc, cel mai mult m⁠-⁠a ajutat când, prefăcându⁠-⁠mă că sunt de la telefoane, am intrat la o vecină în casă și promițându⁠-⁠i că o s⁠-⁠o scap de cuplaj și o să fie singură pe fir, și prefăcându⁠-⁠mă că măsor prin casă, desfăcând și reasamblând telefonul, mi⁠-⁠a făcut o cafea, desigur nechezol, am tras⁠-⁠o de limbă și am aflat aproape totul despre vecinii ei. La câte știa eram convins că ascultă de fiecare dată ce vorbește cuplajul, chiar nu înțelegeam de ce vrea să fie singură pe linie, nu-și dădea seama câtă plictiseală va urma? Ea mi⁠-⁠a spus despre babă că are doar un fiu care a fugit, un nepot care o vizitează doar de Revelion și vara o dată sau de două ori, niște rude prin Transilvania, că se mai vizitează cu Popeștii de mai sus cu un etaj, în diagonală, că ei îi mai fac cumpărături dacă se simte rău. Concurența era o familie de doi pensionari de la cinșpe, care chiar nu aveau pe nimeni, nu vorbeau cu vecinii de la un scandal cu reparația la acoperiș, dar el era foarte în vârstă, abia se mișca, l⁠-⁠am urmărit cu atenție când ieșea din bloc la cumpărături, orice pas era un chin și dura de trei ori mai mult să-l facă sprijinindu⁠-⁠se de baston, mi⁠-⁠a fost teamă că se sperie prea tare, i se face rău și se complică lucrurile, chem Salvarea și trebuie să abandonez tot.
– De la Gaze, doamna Voiculescu! am strigat tare, când am simțit⁠-⁠o în spatele ușii.
Mi⁠-⁠a deschis într⁠-⁠un târziu. A crăpat ușa puțin, neîncrezătoare.”

„Am coborât spre Teatrul Mic, la Informația am făcut dreapta, am trecut de Hotel Opera și am ajuns aproape de Sala Palatului. Aici, la mezaninul unui bloc foarte înalt, o replică nereușită de zgârie⁠-⁠nori pitic, era un restaurant, restaurantul Turn. Intram prima dată în locul ăsta. Nu arăta rău, mezaninul era foarte înalt, ca o navă de catedrală, pereții erau drapați cu niște draperii gri, mesele neocupate, era destul de gol restaurantul, aveau așezate pe ele tacâmuri, pahare cu piciorul în sus și farfurii deja pregătite ca și cum trebuia să apară cineva la masă, aproape toate mesele aveau în colț o frapieră, avea un aer de restaurant mai de lux, dar prietenos.

La masa unde ne⁠-⁠am așezat erau trei fete și doi băieți, cel puțin o parte dintre, aveam să deduc din conversație, colegi de⁠-⁠ai ei de la ASE. Ascultam ușor plictisit, nu aveam nimic de care să mă agăț să deschid și eu gura, când, la fel ca în Berlin, fără nicio introducere, brutal, m⁠-⁠a întrebat vii cu mine, o să-ți placă. Și la fel ca în Berlin, fără să ezit, am urmat⁠-⁠o supus și intrigat. Am ieșit din restaurant și am intrat în altă scară a blocului, care era o scară de bloc obișnuită, cutii poștale, avizier de întreținere. A chemat unul dintre cele două lifturi și a apăsat ultimul buton, cel mai de sus, ultimul etaj. Eram intrigat, o tensiune erotică pe care poate doar eu o sesizam se amesteca cu o panică pe care doar eu îmi doream să o sesizez, dacă fata asta e nebună și vrea să-mi facă ceva rău. Cabina liftului era altfel decât cele din cartier – din blocurile comuniste –, era mai mică, avea pereți de lemn, două uși batante care păreau fragile, era puțin aer și mergea încet, încet, un zgomot de angrenaje stricate, călătoria cu liftul părea interminabilă și rămânea din ce în ce mai puțin oxigen în cabină, s⁠-⁠a oprit brusc ca și cum s⁠-⁠ar fi defectat și am fi rămas blocați între etaje. Ultimul etaj, dar era ultimul etaj până la care mergea liftul, am urcat pe scări, un etaj cu uși de apartamente, încă o scară, și chiar era ultimul etaj, o ușă pe care scria spălătoria și una de lemn, verde. Andreea a deschis ușa verde și m⁠-⁠a invitat. Am intrat pe ușă și m⁠-⁠am trezit deasupra orașului. Era de parcă evadasem din București. Orașul era lăsat în urmă, la picioarele noastre. Mai fusesem, la mine⁠-⁠n cartier, pe terasele blocurilor de opt și zece etaje, dar acolo, chiar dacă se vedea în zare, erai înconjurat de alte blocuri, era doar ca și cum te⁠-⁠ai fi suit în vârful gardului și priveai doar peste alte garduri, garduri și numai garduri în jurul tău ca o zgardă. Aici, de pe Turn, de la înălțimea celor șaptișpe etaje ale lui, pentru că era înconjurat doar de câteva blocuri mai noi, de prin ’70, dar până în zece etaje, restul erau blocuri interbelice de patru⁠-⁠cinci etaje, mai apoi cartiere de case și vile, lângă Palat și Sala Palatului cu acoperișul ca un tort de bezea, privirea până departe nu era blocată de niciun obstacol. Erai o pasăre plutind peste oraș. Bătea vântul, parcă mai tare decât jos, probabil din cauza înălțimii, și boarea aceea făcea ca totul să fie și mai senzorial, simțeam înălțimea prin piele, prin firele de păr de pe mână. Când am urcat cu liftul, aș fi spus că afară e deja întuneric, însă aici, pe acoperiș, vedeam înspre Titan noaptea care luase în stăpânire beznoasă cartierul, însă pe partea cealaltă, probabil spre Crângași, soarele deja apus atârna de norii rămași pe cer cu niște variațiuni de roșu, portocaliu, violet și ocru, iar norii irizanți aveau încă puterea de a strălumina lăsând să se vadă, ca o machetă neclară în detalii, puzderia de blocuri care mărginea orașul.

Ne⁠-⁠am apropiat de marginea terasei și, peste balustrada de ciment acoperită cu tablă am aruncat o privire pe trotuar unde se distingeau câteva Dacii parcate, păreau mașini de jucărie. Mi⁠-⁠a trecut prin cap, sigur o citisem pe undeva, de sus nu se mai vedeau mizeria, răutatea și prostia, și de⁠-⁠asta de sus totul pare mai frumos, am spus asta cu voce tare și m⁠-⁠am simțit ca un impostor că spun lucruri citite ca să epatez, că spun lucruri citite ca și cum ar fi gândurile mele. Fără niciun fel de intenție, cum stăteam cumva în spatele ei, ea lângă balustrada terasei, am înconjurat⁠-⁠o cu mâinile și am luat⁠-⁠o în brațe, ea s⁠-⁠a lipit cu spatele de trupul meu; când vezi ceva frumos, e firesc să-ți dorești să simți pe cineva aproape, cât mai aproape. Am scos țigările din buzunar, și ea a vrut una, și am fumat o țigară uitându⁠-⁠ne cum pastelurile de pe cer devin din ce în ce mai pale și mai neguroase. Și simțindu⁠-⁠ne trupurile odihnindu⁠-⁠se unul în celălalt. Tot ea a rupt vraja amorțită spunând hai să mergem și desprinzându⁠-⁠se din îmbrățișarea mea.”

„De la depărtare vede Turnul Colţei, cu crucea din vârf şi capetele de lei care rânjesc în soarele orbitor, iar pe sub bolta lui întunecată, unde parcă şi zăduful se mai domolea, se scurge înăuntru o mulţime amestecată. Cerşetori cu răni deschise, lăsate la vedere, în zdrenţe putrezite şi pline de puroi, care se prind de pulpana hainei trecătorului, smulgându‐i orice, un bănuţ, o vorbă de mângâiere (dar mult mai des o‐njurătură, bucureştenilor nu le e milă de schilozi), tinere precupeţe cu braţele dezgolite, boieri cu anterie grele, lucioase, sub care picură greu sudoarea. Banii nu miros, şi fiecare îi capătă cum poate, banul mişcă lucrurile‐n Bucureşti şi, sub o formă sau alta, toţi sunt în căutarea lor. De la schilodul care caută să stârnească mila trecătorului care‐a intrat o clipă în răcoarea mănăstirii, să se‐nchine, până la cel mai dichisit boier care trece plictisit în leagănul căptuşit cu mătase brodată mărunt, şi sub a cărui piroteală stă aprins mereu un ochi vigilent, toţi visează mărfuri, bani, onoruri. Splendorile unei lumi întregi le trec zilnic pe la nas bucureştnilor, şi nu costă nimic să priveşti, nici să‐ţi doreşti.
[...]
De sus, din turn, oraşul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă şi de vii toamna pline de rod. Priveai, de aici, case şi oameni, uneori ca nişte puncte abia vizibile: Academia, uliţa mare, casele baraţilor, Curtea şi foişorul lui Mavrocordat şi, dacă n‐ar fi vară şi străzile înecate în verdele frunzişului, s‐ar vedea şi casele Manţilor, livada lor şi maidanul turcului. Sunt la fel de mici ca atunci când leagănul se apropie de dealul Cernăteştiului şi Stanca vede primele bordeie apărând la orizont: mici, ca nişte pete albe, care cresc pe măsură ce se apropie, până se fac case ca toate casele, cu ferestre, uşă, grădini pline de flori. O lume mai mică se dezvăluie de sus privitorului, una pe care pare că dacă ai întinde mâna ai putea s‐o atingi şi s‐o bagi în buzunar.
Bucureştiul vara e o grădină mare, din care se aude din când în când glasul subţirel al unui ţigan lăutar.”

„Tată-meu mi-a povestit că, după întoarcerea sa de la München, hatmanul l-a pus să redacteze o jalbă în nu mai ştiu ce afacere. Tata, care, şi el, era un bun meşter de condei de pe atunci, a făcut o jalbă ce hatmanul a găsit-o minunată, atât de minunată încât n a putut rezista dorinţii s-o arăte şi lui Iordache Catargiu, cel mai bun cunoscător din Ieşi în asemene afaceri. S-au suit în trăsură şi s-au dus la Catargiu, care şădea la Copou, în casa cumpărată pe urmă de consulatul austriac. Hatmanul a pus pe tata să cetească jalba pe care Catargiu a lăudat-o foarte mult, declarând-o perfectă. Apoi luând-o în mână şi percurgând-o cu ochii, i-a zis: „Cât se poate de bună, dar vezi, mi se pare că fraza asta s-ar putea schimba cu folos în chipul următor.“ Tata a fost silit să convie că într-adevăr redacţiunea propusă era mai bună decât a lui. Apoi, luând, după ce s-a făcut îndreptarea, din nou hârtia din mâna tatei, a propus altă redactare, pentru altă frază, şi pe urmă tot aşa pentru alta, pănă ce n-a mai ramas nici una neschimbată; şi, spre ciuda mare a tatei, modificările propuse erau toate spre binele jalbei.”