„Coboară la Piaţa Romană şi, atrasă ca de un magnet irezistibil, se aşază în capătul cozii la banane din faţa magazinului Leonida. Dar pe loc îşi dă seama că nare răbdare să stea.
— Ţineţi-mi, vă rog, şi mie locul, vin imediat!
Domnul uscăţiv cu bască decolorată şi ochelari cu dioptrii mari se uită mirat, dar, până să deschidă el gura, ea a şi ajuns la locul de unde vin strigătele furioase. Mai apucă să vadă, din spate, un fâs argintiu şi o tunsoare arămie, uită-te ce tupeu! Aţi văzut-o când sa strecurat prin faţă? Nesimţita! Nesimţita îndeasă rapid în sacoşa colorată, cu mânere flexibile, cele cinci banane verzi, cu un astfel de ciorchine sperase şi Letiţia că se va întoarce acasă, l-ar fi înfăşurat în bucăţi de ziar şi l-ar fi pus în cămară, aşteptând să se coacă, dar, după câtă lume e la coadă, cam slabă speranţă! Stă nehotărâtă în faţa maldărului de cutii mari de carton, goale, pe una dintre ele, întoarsă cu fundul în sus, stă cântarul păzit de halatul de un alb îndoielnic al vânzătoarei, mişcaţi-vă! Lăsaţi cearta! Cine urmează?! Strigă, autoritar.
— Hai, fiţi drăguţă, puneţi-mi şi p-aia mai galbenă, din colţ!
— Aici nu e pe alese! Un-te crezi?
— Vă rog, nu-mi puneţi doar verzi!
— După ce că apucă, mai vine şi cu pretenţii!
— Daţi numai trei, tovarăşa vânzătoare!
— Numai două, să prindă şi copiii noştri ceva!
— Şi tu! Obraznico! Mişcă-te de colo, n-auzi! Tu! Tuuu!
Letiţia numără în gând a treia oară bananele din cutie şi pe urmă rândurile de oameni, mai e doar o cutie pe jumătate plină, să mai stea? Să plece?
— Mişcă-te de aici!
Letiţia îşi ţine cu greu echilibrul, brânciul bărbatului a împins-o peste cutiile goale, puse unele peste altele.
— Ia mâna de pe mine, auzi?! Ia mâna de pe mine!
Nu-şi recunoaşte vocea, niciodată n-a strigat aşa. Ar vrea să-l lovească pe bărbatul scund, negricios, care strigă şi el la ea, îl urăşte, îi urăşte pe toţi, se îneacă de atâta ură. Dar se întoarce şi o ia spre uşa de fier forjat, însemnul unei eleganţe pierdute, a magazinului prost luminat.”
Deschide în Google Maps
