Casa Vernescu

„Un Audi se desprinde din cârdul de mașini ce se târăște pe Calea Victoriei, trece de porțile Casei Vernescu, trage la scară. E frig. Ploaia curge șiroaie printre copaci, e baltă în parcare. „Salve, Sache!“ zice Max ieșind din mașină. „Să trăiți, șefu’! Hai, că se apropie ora! Anderco e aici, iar acolo,“ face semn din bărbie spre Casa Trubețkoi, „acolo e Vuia. Stă cu ochii pe noi“. „Să fie sănătos,“ râde Max. Se apleacă spre Gala: „Ce faci, nu vii?“ Iese și ea din mașină, o ia fuga către intrare. Ploaia îi face leoarcă rochița fru-fru. Și Max, prinzând-o din urmă: „Ochiul, fii atentă cu ochiul!“ Gala se înroșește. Merge cu pași mărunți prin holul uriaș, se bagă în primul WC. Revine după un minut.

[...]
Max se așează, îi face semn Galei să stea și ea undeva. Cei doi bărbați încep să discute de una, de alta, dar Sache îi zorește, zice că nu mai e mult și-o să vină cei de la banchetul de vizavi. Și Anderco: „Contrabanchetul tău,” spune, „e o mare găselniță.” Max recunoaște că a fost ideea lui Sobek, după care trece la subiect: „Uite, o să vină Cașalotul aici. Fii băiat de comitet, te rog eu. Cazi la pace cu el.”
Anderco se uită în sus, făcând semnul celor ce se cred spionați: cum stăm cu microfoanele? parc-ar întreba. Sache a avut grijă, dar Anderco strâmbă din nas și trimite afară perechea de picioare ce-l însoțește. Max dă să reia, însă Anderco se uită la Sache și la Gala. Max le zice să iasă. Rămași singuri, Anderco remarcă: „Ce matahală ți-ai tras! Cam transparentă rochița, o să te cânte toți.” Și Max: „Cât timp nu-mi râd în nas, să mă cânte.”