Fetiș

„A continuat drumul pe Șoseaua Ștefan cel Mare până la primul gang. A intrat prin el și s-a îndreptat spre trotuarul din stânga. Pentru că deja mă observase, de frică, am decis să rămân în spate, pe trotuarul din dreapta. Astfel, puteam să observ din timp dacă intră într-o scară de bloc sau dacă se oprește undeva. Dincolo de blocurile turn de pe Ștefan cel Mare, părea o altă lume. Printre blocuri, ici, colo, câte o casă și pe marginea străzii, copaci. Era verde și liniște. Nebunia orașului era blocată de blocurile mari, ce apărau ca un zid al unei fortărețe cartierul. Cred că mai fusesem o dată pe strada aceea cu taxiul, într-o noapte. Cu toate că locuiam în zonă de mai bine de cinci ani, nu mersesem niciodată pe străzile lăturalnice, nu intrasem niciodată în cartierele păzite de blocurile înalte de la șosea. Aici părea altă lume. Totuși, îmi era greu să o urmăresc de pe trotuarul meu. Trebuia să mă strecor printre mașinile parcate și oamenii ce se îndreptau grăbiți spre stația de metrou. Deodată, am observat cum se uită spre reclama luminoasă albastră a unui magazin pe care scria cu alb Non Stop. Te rog, Doamne, să nu se oprească. Dacă intră acolo, o să mă observe când iese. Dar nu s-a oprit. Și-a văzut de drum mai departe. Privea spre fiecare fereastră pe care o întâlnea pe drum, parcă sperând să vadă pe cineva, să salute. Dar nu era nimeni la geam. La unul dintre blocuri, la parter, geamul era deschis și am putut zări o bătrână ce se plimba prin cameră. S-a uitat și ea și mi s-a părut că zâmbește. Însă nu s-a oprit să salute. Și-a continuat drumul zâmbind. M-am mai uitat încă o dată pe fereastra apartamentului și bătrâna nu mai era de văzut. Și, pentru o secundă, am pierdut-o din vedere. Fix când a cotit stânga pe prima stradă. Pentru o fracțiune de secundă, am tresărit panicat, dar mi-am dat seama imediat unde s-a dus. Am mărit viteza și am dat să traversez strada. Inima îmi bătea nebunește. Îmi era teamă că nu o să văd în ce scară de bloc se oprește. 
M-am trezit din transă când m-a claxonat o mașină. Nici nu realizasem că începusem să traversez fără să mă asigur. Am întins mâna spre mașină și mi-am cerut scuze față de șofer. Era agitat și mă înjura gesticulând în toate felurile. „Scuze! Nu are rost să te enervezi! Nu s-a întâmplat nimic.“ Asta l-a aprins și mai tare. „Bă! Asta calcă, nu fute! Asigură-te când traversezi, în pula mea de țăran prost!“ Nu mă enerva faptul că mă înjura. Avea toate drepturile. Îmi era teamă că hărmălaia pe care o face o să-i atragă ei atenția, o să se întoarcă să vadă ce se întâmplă și atunci o să mă vadă. Dar am avut noroc și de data asta.
Am lăsat mașina să plece, m-am uitat în stânga și în dreapta și am traversat. Am hotărât din nou să rămân pe trotuarul de vizavi și am urmărit-o până când a intrat în ultima scară. Am observat de pe geamul ușii de la intrare că s-a oprit să se uite în cutia poștală. A dispărut dincolo de o altă ușă. Strada Baniței. Trebuie să țin minte.” (Stalker)