Andrei Ursu

„Era pe‑nserat, vara, când căldura de peste zi ieşea încet din pământ în Odobescu, oamenii tăceau, iar copacii începuseră să șoptească printre țipetele sirenelor de pe autospecialele care vuiau pe Brîncoveanu, ca un cârd de gâște grăbindu‑se spre casă, iar pe mine m‑apucaseră gândurile și tristețea, privind de pe geam cum se lasă noaptea și vine liniștea peste micul nostru sat mare‑oraş mic.
Eu muream de ciudă la mine‑n bucătărie, în timp ce înjuram totul în cap.
Copilul dormea, nevastă‑mea avea probleme și povestea ca să se descarce, când s‑a oprit dintr‑odată și m‑a întrebat:
– Și? Tu ce‑ai făcut azi?
Ce‑ar fi trebuit să‑i spun? Că era o altă nouă zi în Paradis?!
Apoi, nu știu de ce, până la urmă, i‑am spus:
– Hm! Știi… Enache a murit.
Mi‑am aprins țigara și am tăcut.”

(Fragment din proza scurtă „Galaxia lui Enache” de Andrei Ursu)

„Ea s‑a dus la culcare, eu am făcut o cafea, mi‑am mai aprins una și‑am decis că vreau să știu ce s‑a‑ntâmplat. Că singurul mod în care pot să fac față morții lui era să aflu ce‑a pățit Enache de‑a ajuns să se sinucidă la nici 21 de ani.
Un copil.
Un copil nu se sinucide din orice.
Aveam o bănuială.
Am dat telefoane.
Și am găsit un fir. De care am început să trag. Ca să descos ce unii încercau să coasă la loc ca s‑ascundă. Pentru că pușcase o bubă destul de purulentă pe fața orașului cu un „SPLOT!”. Așa de la etajul 4, ziua în amiaza mare, în Timișoara, într‑o vară, acum câţiva ani, ajuns „splot” pe acoperișul oficiului poștal de lângă Olimpia.”

(Fragment din proza „Galaxia lui Enache” de Andrei Ursu)