Palatul Dicasterial

"S-a mirat întotdeauna cum un artist mare ca Orson Welles a putut rata atât de lamentabil ecranizarea Procesului. Chiar instalarea tribunalului în clădirea unui aeroport parizian s-a dovedit neinspirată. A crezut că oraşul lui are un destin deosebit. Iubindu-l prea tare, îi sesiza micile monstruozităţi, exagerându-le. În sinea sa, de mult se apucase de un film ce se baza pe romanul lui Kafka. A început filmările la Palatul Dicasterial, cu faţadele tratate „în stilul sever al primei Renaşteri Florentine” (Mihai Opriş), dar cu interioare sordide şi sumbre. Cât despre documentare, şi-o începuse cu ani în urmă, resimţind-o pe propria-i piele.
Era duminică pe la prânz. În acel corp de clădire părea să nu mai fie nimeni. Se afla la etajul al treilea. Stătea cu geamurile închise, ferit de zăpuşeala de afară, a cărei presiune o resimţea totuşi prin nesemnificative tulburări de vedere şi de respiraţie. De pe culoar îi parvenea clipocitul apei în chiuvetă. Nu se sinchişi să verifice robinetul. Îşi bătea la maşină lucrarea de stat. Unchiul său, pe atunci funcţionar la cooperaţie, i-o îngăduise, cu aprobarea superiorilor. Pe neaşteptate, fără să ciocănească în uşă, intră paznicul. Pe figura acestuia se instalase o frumoasă perplexitate. Fără un cuvânt, îl prinse de braţ şi-l trase după el, politicos, dar cu fermitate. Străbătură coridor după coridor. Coborâră, ca apoi să urce la mansardă. Mergeau aproape pe brânci. Se opriră în dreptul unei uşi scunde. În sfârşit, omul deschise gura: „Auziţi?” şi năuceala de pe chip i se rotunji cu o nuanţă. Distinse ţăcănitul a zeci de maşini de scris, o bucată muzicală de mare atracţie. Paznicul scoase o cheie. În încăpere nu era nimeni. Direct pe ciment zăceau, claie peste grămadă, abia zărindu-se dintre hârţoage, câteva maşini de scris hârbuite. Îi trecu prin cap: „Am mai citit asta undeva”. De-abia traseră uşa şi zgomotele ritmate se reluară. „Eu mai rămân”, spuse paznicul, şi zâmbetul său era aproape dureros, „sper să vă descurcaţi şi fără mine”