Anii 90

„Marian Vătămanu, de loc din Buruieneşti-Neamţ, zidar cu ziua la COMTIM, n-a mai ajuns la film în data de 17 decembrie 1989. L-a capturat un locotenent major, l-a legat cu sârmă ghimpată şi l-a azvârlit la grămadă într-o dubă. Ancheta, la închisoarea de pe Popa Şapcă, s-a făcut cu tot dichisul – bătaie, înjurături, ameninţări. «Vii din Moldova, în pizda mă-tii, ca să strigi aici libertate? Vrei libertate, las’ că vă dăm noi, nu ieşiţi nici peste 20 de ani din puşcărie». «Mă bateţi degeaba, dom’ căpitan, şi-aşa Ceauşescu moare.»”

„Mai am o lună şi mă voi îmbolnăvi de hepatită. Dracu’ mi-l scoate de dimineaţă în cale pe Emil. Intrăm să bem ceva la Central. N-au decât vin acru. Unu cu alură de câine bătut se uită şi se tot uită la noi. Până la urmă intrăm în vorbă. „Era duminică, m-am sculat mai târziu. Stăteam în gazdă pe Aprodul Movilă, lângă stadionul C.F.R. M-am mai învârtit prin casă, am mâncat de unul singur. Şi tot de unul singur am pornit spre centru. Îmi făcusem socoteala să văd un film la Timiş sau la Capitol. Să fi fost cinci şi jumătate. M-am trezit strigând laolaltă cu ceilalţi. Magazinul ăl mare fusese spart. Ţiganii scoteau hainele. Când au început să tragă, m-am aruncat pe burtă. O femeie zăcea lângă mine. Murise.” [...] Mai comandăm un vin. Ni se pare nouă, sau chelnerul zăboveşte aiurea prin preajma noastră? De, aşa ni-s dresaţi.”

„După ceasul rău a urmat căutarea celui ucis. Toate traiectele duceau spre Spitalul Judeţean, din preajma căruia cei îndoliaţi erau goniţi de inşi cu maxilarele pătrăţoase, având în dotare automate. Pe Ciobanu, pe Ion Stanciu, pe Zabulică, pe Balogh îi căutau soţiile, pe Sporer şi Motohon – concubinele, pe Florica Sava – soţul, pe Belehuz şi Maria Andrei – surorile, pe Iosub – mama, pe Osman – tatăl, pe Ovidiu Munteanu – mama, între 18 şi 22 decembrie, sora, în 26 şi 27 decembrie, soţia, în ianuarie. „Am încercat zadarnic să-i recuperez cadavrul”, avea să scrie doamna Csiszmarik (Autorul acestor rânduri îşi aminteşte că întâlnea adesea frumoasa pereche a soţilor Cs. în dreptul Observatorului Astronomic sau în parcul din Piaţa Crucii).
N-au găsit mare lucru nici după 22. Din Maria Anghel a rămas doar un buletin de identitate, depistat pe 6 ianuarie. De-abia în 28 ianuarie s-au aflat în magazia Spitalului Judeţean geaca şi adidaşii plini de sânge ai lui Motohon. Prin grija asistentei Buruiană, nevasta lui Zabulică a primit bijuteriile şi hainele bărbatului, înfăşurate într-o faţă de pernă.”

Deși crimele s-au petrecut în mai multe locuri din Timișoara am ales Piața Operei ca loc reprezentativ pentru manifestațiile din decembrie 1989 care au lăsat răni ireperabile în istoria Timișoarei și nu numai. 

„Soţul doamnei Ciobanu a ieşit pe balcon ca să vadă cum arde cofetăria de vizavi. Constantin Iosub a plecat să asculte colinde la Catedrală. Florica Sava se întorcea cu fiul dintr-o vizită la cumnata ei, când s-a întâlnit cu acel ARO alb. Era ora 17. Tot spre casă, dar pe la 22, veneau Balogh Pavel şi ai săi; la confluenţa străzii Reşiţa cu Platanilor au fost întâmpinaţi cu foc automat. A ajuns un singur glonte. Nicolae Ovidiu Munteanu stătea de vorbă cu doi colegi în faţa unui cămin studenţesc. Moartea, pentru el şi pentru încă unul, a venit de pe un transportor blindat. Al treilea s-a ales cu antebraţul smuls. Tot un ARO (acelaşi?) i-a adus sfârşitul şi lui Rudolf Sporer. Întors din oraş, acesta a ieşit iarăşi din casă pe la 20.30, auzind că manifestanţii sunt în Calea Lipovei. Cam în acelaşi loc, lângă semafoarele de pe strada Ialomiţa, însă la 1 noaptea, s-a prăbuşit Silviu Motohon. Petru Haţegan urcă, în staţia Gătaia, în trenul de Timişoara; abia sosit, la ora 18 este împuşcat în Piaţa Operei. Maria Andrei pleacă de acasă cu un vecin. Pe la 10 seara, după ce au fost cu demonstranţii prin complexul studenţesc, primeşte, pe Podul Decebal, un cartuş în cap. Constantin Zabulică e vizitat la ora 14 de un prieten, care-i povesteşte ce se petrece în oraş. În cinci minute se îmbracă şi pleacă. „A plecat şi plecat a fost – va zice nevastă-sa – pentru că de atunci nu l-am mai văzut”. Moartea îl ajunge în dreptul farmaciei de lângă maternitatea de pe strada Odobescu.”

„Altă dubă. Timişoara. La Miliţie, şeful arestului nu vrea să-i primească, „ăştia crapă, io nu-i preiau, nu mă-ncarc cu ei, să vină legistu”. Şi apare legistul, care spune că n-a mai văzut aşa ceva. Nu, nu-i de acord să fie recepţionaţi. Iar duba-dubiţa. La procuratura militară, pe coridor. La penitenciar. Comandantul închisorii nu se hotăreşte să-i accepte fără foaie de arest, fără condamnare şi-ntr-un asemenea hal. Până la urmă, n-are ce face, „dosar dirijat”. Ei pică pe mâna unui plutonier major, spaima puşcăriei. Toată noaptea câte unul citeşte codul penal, ceilalţi ascultă. „Mai tare”, urlă paznicul, atunci când vocea cititorului pare atinsă de somnolenţă.
Şi, curios, după acest exerciţiu de lectură, urmează partea frumoasă. În ciuda dirijării dosarului, toţi se amuză de clapa inteligentă trasă de aceşti băieţi, aproape că-i protejează. Deşi ordinele îi consideră politici, mai marii penitenciarului îi lasă la lucru, unde timpul curge mai repede şi mai şi câştigi un ban. Lucrează în construcţii, toarnă dale în Calea Girocului. Din trupă, doi scapă – unul ca să nu crape în închisoare, altul pentru că-i minor.”

„Octombrie 1949. Gara Timişoara Elisabetin. O tânără mănâncă un langoş. Are încă opt sau nouă în cealaltă mână. Arată a rusoaică (pufoaică, basma mare cu franjuri, fustăgroasă, cizme de cauciuc). Aşa a crezut şi ceferistul care i-a oferit langoşii, văzând-o că priveşte cu jind. Este Lotte. S-a întors acasă. Au trecut aproape cinci ani.”

„O iau spre oraş. Parcă mă întorc dintr-o expediţie lungă într-o ţară îndepărtată, ca şi atunci când, elev de liceu, am revenit cu clasa din Mehala: „maestrul de arme”, cum îi ziceam (de fapt maistru la atelierul şcolar şi instructor A.V.S.A.P.), pe nume Rista, ne dusese la poligonul de lângă Balta Verde, am tras cu arme Jeco şi, iată, ne întorceam veseli, îmbătaţi de iarba verde şi de suflul începutului de bărbăţie, puşi pe şotii, Rista, uriaş prostălău şi bonom, fiind mereu calul nostru de bătaie; acela se apăra cu naivitate, invocând înrudirea cu „marele poet revoluţionar ce aparţine în egală măsură României şi Ungariei prietene”, noi simulam că-l ochim cu jucăriile de tir, susţinând că mai avem gloanţe pe ţeavă, el replica demn şi-ngrozit „măi băiete, tu eşti abnormal, tragi în mine, tragi în revoluţia socialistă mondială, perforând simultan şi inima popoarelor înfrăţite. Tribunalul militar o să-ţi mănânce tinereţile…” Habar n-aveam noi ce însemna tribunalul militar, urma să mai aud de aşa ceva în timpul stagiului, când maiorul l-a ameninţat pe unul ce fugise să-şi vadă gagica, şi apoi, mult mai târziu, în decembrie 1989.”

„S-a mirat întotdeauna cum un artist mare ca Orson Welles a putut rata atât de lamentabil ecranizarea Procesului. Chiar instalarea tribunalului în clădirea unui aeroport parizian s-a dovedit neinspirată. A crezut că oraşul lui are un destin deosebit. Iubindu-l prea tare, îi sesiza micile monstruozităţi, exagerându-le. În sinea sa, de mult se apucase de un film ce se baza pe romanul lui Kafka. A început filmările la Palatul Dicasterial, cu faţadele tratate „în stilul sever al primei Renaşteri Florentine” (Mihai Opriş), dar cu interioare sordide şi sumbre. Cât despre documentare, şi-o începuse cu ani în urmă, resimţind-o pe propria-i piele.
Era duminică pe la prânz. În acel corp de clădire părea să nu mai fie nimeni. Se afla la etajul al treilea. Stătea cu geamurile închise, ferit de zăpuşeala de afară, a cărei presiune o resimţea totuşi prin nesemnificative tulburări de vedere şi de respiraţie. De pe culoar îi parvenea clipocitul apei în chiuvetă. Nu se sinchişi să verifice robinetul. Îşi bătea la maşină lucrarea de stat. Unchiul său, pe atunci funcţionar la cooperaţie, i-o îngăduise, cu aprobarea superiorilor. Pe neaşteptate, fără să ciocănească în uşă, intră paznicul. Pe figura acestuia se instalase o frumoasă perplexitate. Fără un cuvânt, îl prinse de braţ şi-l trase după el, politicos, dar cu fermitate. Străbătură coridor după coridor. Coborâră, ca apoi să urce la mansardă. Mergeau aproape pe brânci. Se opriră în dreptul unei uşi scunde. În sfârşit, omul deschise gura: „Auziţi?” şi năuceala de pe chip i se rotunji cu o nuanţă. Distinse ţăcănitul a zeci de maşini de scris, o bucată muzicală de mare atracţie. Paznicul scoase o cheie. În încăpere nu era nimeni. Direct pe ciment zăceau, claie peste grămadă, abia zărindu-se dintre hârţoage, câteva maşini de scris hârbuite. Îi trecu prin cap: „Am mai citit asta undeva”. De-abia traseră uşa şi zgomotele ritmate se reluară. „Eu mai rămân”, spuse paznicul, şi zâmbetul său era aproape dureros, «sper să vă descurcaţi şi fără mine»”

„Strada Cozia din Timişoara are case cu pereţii cu mortarul căzut, cu burlane înverzite de folosinţă, de ploi acide şi de căldurile apăsătoare ale verii urbane. Şi tot aici, prin fericita aşezare a locului aproape de centrul oraşului, s-au ridicat multe vile ale noilor îmbogăţiţi cu scări şi terase împodobite cu gresie italiană şi gazon ca acela de prin reviste colorate din patria lui Lessing.
[...] Casa e mare şi aproape surpată de trecerea vremii, într-o parte o uşă îngustă ca de naos bizantin înlesneşte vizitatorului intrarea într-un spaţiu încărcat de poezia unei vechimi netulburate de tumultul sfârşitului de mileniu, chiar lângă uşă un compresor bătrîn, nu departe profilul melancolic al unui polizor surpat şi mai încolo, aruncate într-o alandala expresivă, scule înnegrite de niște chei tubulare, altele purtînd cu ele urmele unui internaţionalism anistoric: cheia franceză, holz-şuruburi, ghivinturi. Afară, pe iarbă, stau mai întotdeauna maistorul şi asistenţa în faţa halbelor de bere, atelierul nu pare niciodată să fie deranjat de clienţi – am uitat să spun cititorilor că acolo se află spre folosinţă un atelier de reparat biciclete. 
[...] Nu poţi desluşi cum anume ar putea fi, ce zic aceşti autohtonii de Timişoara, băştinaşii care stau acolo, în iarbă, precum indienii Sioux faţă la faţă cu năvala modernă şi post-modernă a ăstora cu feţe palide veniţi din Lumea Nouă a Vechiului Regat după anii şaizeci. Strada este o rezervaţie penetrată de vilele noilor sosiţi, ea mai poartă spre amintirea viitorimii imaginea unora ca aceştia, scăpătaţi, ieşiţi la marginea albiei cam tot aşa cum aruncă valurile unei viituri pe prundiş o cizmă de gumă desperecheată.”

„Fluxul epic mi-a fost provocat de întîmplarea pe care a trăit-o un unchi a cărui casă, aflată la capătul dinspre staţia de tramvai a străzii „Memorandului”, s-a procopsit cu un ceas austriac de măsurat consumul apei menajere. Şi cum apa toată trecea pe la sus-numitul unchi pentru a ajunge mai apoi spre vecinii săi din curtea interioară, şi cum ţevile bătrîne erau sparte, ceasul acela conştiincios, capitalist, s-a apucat să înregistreze toată risipa şi să o metamorfozeze în sute de mii de lei lunar. Speriat de hărnicia drăcoveniei aceleia, unchiul a oprit apa în vederea depistării izvorului; s-a stîrnit un tărăboi de înţeles pe care ruda noastră a evitat-o elegant, a făcut o cerere de scoatere din indiviziune, de ieşire din ceapeul acela, ceea ce s-a petrecut relativ repede. Cei din spatele casei au înţeles situaţia; îndrăznesc să cred că i-a ajutat să priceapă şi faptul că între timp deveniseră proprietari şi ei în felul rudei aceleia a mele. Prin urmare au pus bani, au tras o ţeavă separată, şi-au instalat ceasuri la intrarea în casă pentru a nu plăti ce nu se cuvenea.”