Publicistică

Strada Cozia din Timişoara are case cu pereţii cu mortarul căzut, cu burlane înverzite de folosinţă, de ploi acide şi de căldurile apăsătoare ale verii urbane. Şi tot aici, prin fericita aşezare a locului aproape de
centrul oraşului, s-au ridicat multe vile ale noilor îmbogăţiţi cu scări şi terase împodobite cu gresie italiană şi gazon ca acela de prin reviste colorate din patria lui Lessing.
[...] Casa e mare şi aproape surpată de trecerea vremii, într-o parte o uşă îngustă ca de naos bizantin înlesneşte vizitatorului intrarea într-un spaţiu încărcat de poezia unei vechimi netulburate de tumultul sfârşitului de mileniu, chiar lângă uşă un compresor bătrîn, nu departe profilul melancolic al unui polizor surpat şi mai încolo, aruncate într-o alandala expresivă, scule înnegrite de  ni, chei tubulare, altele purtînd cu ele urmele unui internaţionalism anistoric: cheia franceză, holz-şuruburi, ghivinturi. Afară, pe iarbă, stau mai întotdeauna maistorul şi asistenţa în faţa halbelor de bere, atelierul nu pare niciodată să fie deranjat de clienţi – am uitat să spun cititorilor că acolo se află spre folosinţă un atelier de reparat biciclete.
[...] Nu poţi desluşi cum anume ar putea fi, ce zic aceşti autohtonii de Timişoara, băştinaşii care stau acolo, în iarbă, precum indienii Sioux faţă la faţă cu năvala modernă şi post-modernă a ăstora cu feţe palide veniţi din Lumea Nouă a Vechiului Regat după anii şaizeci. Strada este o rezervaţie penetrată de vilele noilor sosiţi, ea mai poartă spre amintirea viitorimii imaginea unora ca aceştia, scăpătaţi, ieşiţi la marginea albiei cam tot aşa cum aruncă valurile unei viituri pe prundiş o cizmă de gumă desperecheată."

"Fluxul epic mi-a fost provocat de întîmplarea pe care a trăit-o un unchi a cărui casă, aflată la capătul dinspre staţia de tramvai a străzii „Memorandului”, s-a procopsit cu un ceas austriac de măsurat consumul apei menajere. Şi cum apa toată trecea pe la sus-numitul unchi pentru a ajunge mai apoi spre vecinii săi din curtea interioară, şi cum ţevile bătrîne erau sparte, ceasul acela conştiincios, capitalist, s-a apucat să înregistreze toată risipa şi să o metamorfozeze în sute de mii de lei lunar. Speriat de hărnicia drăcoveniei aceleia, unchiul a oprit apa în vederea depistării izvorului; s-a stîrnit un tărăboi de înţeles pe care ruda noastră a evitat-o elegant, a făcut o cerere de scoatere din indiviziune, de ieşire din ceapeul acela, ceea ce s-a petrecut relativ repede. Cei din spatele casei au înţeles situaţia; îndrăznesc să cred că i-a ajutat să priceapă şi faptul că între timp deveniseră proprietari şi ei în felul rudei aceleia a mele. Prin urmare au pus bani, au tras o ţeavă separată, şi-au instalat ceasuri la intrarea în casă pentru a nu plăti ce nu se cuvenea."

"Trebuie să aşezăm lucrurile în dreapta lor perspectivă: Sorin Titel avea un real simţ al valorii, era cum se zice astăzi cu un cuvînt hulit, un elitist, adică nu se amesteca, literar vorbind, cu inşi în care nu avea încredere. Sorin Titel, care asculta muzică rusească a deţinuţilor politici din Siberia pe discuri cumpărate la Paris, era atît de „motivat” împotriva regimului în care am trăit încît mi-a spus odată că trebuie să fim optimişti: niciodată cultura nu a pierdut, zicea, în confruntarea cu oprimarea dictaturilor. Niciodată şenila tancului nu a putut distruge o carte, altfel decît fizic. Cînd discutam noi treburile acestea ne aflam în drum spre casa lui Bata Constantinovici din Mehala, un poet marginal, cutreierat de agresivităţi incomode, dedat cu alcoolul şi boema pînă la ratare; cu toate acestea, pentru că Bata promitea literar, Sorin Titel, elitistul, nu îi refuza încrederea, aşa cum o refuzase, în felul lui abil şi politicos, atîtor potentaţi ai culturii oficiale pe care îi dispreţuia straşnic. Atunci mi-a spus Sorin Titel cu un ton în voce pe care n-am meşteşug literar să-l evoc, că nu merită să scrii proză despre activişti şi să te cheltuieşti epic, filozofic şi textual cu efemera lor realitate. Temele mari ale literaturii sînt de căutat altundeva."

"Uneori stau în parcul de peste drum, în grădina de vară a bodegii aceleia care, cum zic, păstrează lumea de odinioară tot aşa cum castelele englezeşti poartă în ele şi nobleţea vremurilor apuse şi poezia misterioasă a atâtor poveşti cu fantome. Aşa şi la bodega asta atât de inspirat denumită, în timpuri demult apuse, „Calu’ bălan”: înăuntru ai strania senzaţie că timpul însuşi a încremenit, intri în mister şi fior metafizic, mese de tablă, podele unse cu motorină, pereţii vopsiţi în vopsea verde pînă la mijloc şi vitrina de la bar căcată abundent de muşte, miroase minunat, uşor acru, a bere, a sudoare bărbătească, a cazarmă, minunate stări te încearcă şi dacă n-ar fi un afiş cu Coca-Cola, inutil şi nelalocul lui, ai zice că nici n-a trecut vremea, îţi vine să fredonezi stihul lui Macedonski: „Iată Pometeşti, iată Adâncata / Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut”

"Şi cum spun, cocieşii cară şi azi pe la babele din cartierele Timişoarei lemne pentru foc, au cai din aceia mari şi au dat omenirii pe eroina populară Ocsko Tereza care din rândul lor a provenit, din ultramarginalul cartier timişorean Kunstelep care străjuieşte Turbina de apă, din chiar acele locuri în care Bega intră în urbe. Ocsko fusese protagonista unui mit întemeietor al lumii comuniste înainte de a deveni nume de stradă şi mai apoi loc al unuia din primele talciocuri renumite din Vestul românesc, din Arad. Treptat, neistovita curgere a istoriei a împlinit o stranie substituţie a numelui acesteia care a devenit sinonimul perfect pînă la dizlocare al târgului, aşa încât nimeni astăzi nu spune mă duc la piaţa de vechituri, ori la talcioc (cuvântul e cavsinecunoscut) toţi spun : „duminică mă duc la ocsko”. Iată cum, ironie a istoriei, o luptătoare a lumii noi a sfârşit prin a da nume unicului loc unde, în România de altădată, era cu putinţă capitalismul."