Mircea Pora

"În  urmă  cu  nu  prea  multe  zile,  într-o seară,  m-am  dus  la  gară  să  aştept  pe  cineva. Sosirea trenului  dinspre  Iaşi  la  orele  22  şi  1o. Venind  mai  devreme  la  gară  până  la  apariţia  „interregioului”  m-am  aşezat  pe  un  scaun  în  sala  de  aşteptare. Foarte  repede,  un  individ, mie  necunoscut, potrivit  de  statură, culmea, neatrăgând  atenţia  prin  ţinută  degradată  sau  balansuri  alcoolice, a  venit  ţintă  spre  mine. Parcă  ar  fi  avut  de  îndeplinit  o  misiune. Ameninţări, tentative  de  capete  în  gură, o  scuipare, înjurături. Nu  era  chip  de  nici  un  dialog,  repet, de  nici  un  dialog  şi  nici  timp  să  vă  chem  pe  dumneavoastră  sau  pe  cineva  în  uniformă. Părăsind  sala  de  aşteptare  cu  agresorul  după  mine, rapid  m-am  hotărât. M-am  întors  brusc  spre  individ  şi  cu  forţele  ce  încă  le  mai  am  la  anii  mei, i-am  aplicat  acestuia  un  corect  croşeu  de  stânga  în  plin  maxilar. Ce  era  să  fi  făcut,  ce  altă  soluţie  să  fi  adoptat?. Aşa,  cazul  s-a   rezolvat.  Dar  problema  e  alta.  Vă  întreb,  continuăm  aşa,  ne  batem,  fugim,  încasăm, ne  lăsăm  agresaţi, umiliţi,  răspundem  la  agresiuni  dacă  putem,  ce  facem?"

"Oamenii preocupați și peste ei fulgii de zăpadă. Cad aș a la întâmplare fără vreun program. Ninge ca în Rusia spune cineva mai anii trecuți cu referire tot la o ninsoare. Un pod peste rău. Îl cunoșteam, știam că voi avea de-a face cu el. Făcut acum din fier și frig. Mă surprind întrebându-mă în timp ce-l traversez...Cât o fi de vechi?...Apa,nepăsătoare, curgea. Mai departe Universitatea, fără studenți. Ei, în vacanță, clădirea goală. Chiar nu e nimeni acolo?...Și terenurile de baschet fără jucători. Toți au plecat cu treningurile pe ei unde e ceva mai cald...Cunosc destul de bine străzile astea întortocheate. Cine le-o fi conceput așa. Vechimea, îmi răspunde o vrabie...și nu mai pune întrebări."

"O rază de soare pătrundea prin ferestre, se fărâmiţa în mici arcuri luminoase, stoluri de vrăbii, în zbor frânt, se împrăştiau sub cerul albastru. Încă două-trei scări ş iată curtea, aerul curat, castanii cu frunzele zimţate. Ceva totuşi se schimbase...în primul rând oamenii...Avea încă ,în faţa ochilor, panoul, cu ultima promoţie de elevi, cu profesorii ce-i îndrumaseră. Niciun cunoscut. De colegii lui, ce-l trimiseseră-n arhivă, nici urmă. Mergea pe o stradă care se numise înainte Felix Codarcea.  Arbori înalţi, case mărunte, ferestre închise. Dintr-o poartă cineva-l salută, ducându-şi respectuos mâna la pălărie. Un cunoscut, desigur."