Convalescență virilă

"Colonia în care m-am născut era un subcartier al ”Fabricului” timișorean, al celui mai vechi cartier atestat al orașului de pe Bega. Un loc idilic care încă nu-și pierduse complet trăsăturile rurale. Oamenii povesteau că se simțeau bine acolo și se odihneau total când veneau acasă după o zi grea de muncă. Vara, stăteau pe prispele caselor sub vița de vie sau se întindeau pe iarba de pe malul apei și povesteau. Mai nou se spuneau și bancuri politice, e adevărat, cu anumită prudență, căci unii o pățiseră din cauza asta. De la o vreme, însă, discuțiile se focalizau pe două subiecte, după părerea lor, de imortanță vitală: expansiunea blocurilor comuniste în colonie, ceea ce însemna expropierea, demolarea casei și a tuturor acareturilor pe care le aveai, pierderea grădinii, a pomilor fructiferi, a viței de vie, practic a întregii tale vieți de până atunci. Iar, toate acestea în schimbul unui amărât apartament de bloc... ” Nu, la așa ceva nu voi supraviețui, mai bine mă omor”, spunea o bătrânică care avea în ogradă doi câini, trei pisici și o mulțime de găini.
Un alt subiect, la fel de incitant, era năpădirea coloniei cu țigani. ”Eu nu spun că nu sunt și ei oameni”, repeta mereu un vecin guraliv, ”numai că ei nu se integrează, fac gălăgie, fac murdărie, o să ne bată copiii și o să ne fure găinile. Așa sunt ei de când sunt pe lume și așa vor rămâne.  Eu vând casa și plec de-aici.”
- Da, așa este, ei se amestecă cu alții, îi deranjează pe aceia, dar nu se integrează, aici e buba, zise un alt vecin.
- Și unde vrei să te duci, în alte cartiere e la fel, îi replică altul..
- Nu știu unde, atunci, mai bine la bloc.”