Undergorund™ 3

"Ne-au scos o singură dată la o defilare pe tipic nord-coreean, pentru ziua de naștere a Tovarășului. Cum Tovarășul e născut pe 26 ianuarie, când ziua e geroasă și scurtă, manifestațiile astea de euforie populară și extaz proletar se filmează, de regulă, vara. Dă mai bine pe sticlă. Pe noi, dacă nu mă înșel, ne-au scos chiar în septembrie ’89. Se terminaseră lucrările în Piața Operei – în calitate de inginer- constructor, lucrase și tata acolo. O transformaseră în spațiu pietonal. Cu dalele ei noi, pătrățoase, și fără liniile de tramvai care o traversau înainte, piața arăta acum ca un imens poligon de paradă. În cinstea Tovarășului, desigur. Numai că – ironie a sorții – n-a fost pentru ce s-a pregătit. Peste doar câteva luni, într-un decembrie călduț, în același spațiu, zeci de mii de timișoreni revoltați aveau să se adune ca să strige la unison „Jos Ceaușescu!”. Deși unii din ei aveau să cadă secerați de gloanțe, strigătele acelea aveau să se întețească, ba chiar să se diversifice până la „Jos comunismul!”, „Libertate!” și „Există Dumnezeu!”, iar din tunurile tancurilor aveau să se ițească garoafe. Dar dacă ne-ar fi povestit cineva asta în septembrie ’89, când am fost scoși cu forța la defilare, ni s-ar fi părut SF. Ne-au chemat dis-de-dimineață, ne-au amplasat în obiectiv – clasei mele îi revenise zona dintre fostele cofetării Violeta și Piticul (sau poate-n față la Casata, unde se pozează lumea acum cu luminițele I ♥ TM?) –, ne-au împărțit stegulețe șis-au răstit la noi cu vagi instrucțiuni regizorale.
Am repetat de câteva ori, acceptabil. Apoi ni s-a spus s-așteptăm. Va veni un elicopter să ne filmeze. Am așteptat. Nimic. S-a făcut prânzul. Degeaba. Ne dureau deja picioarele, jucaserăm toate șotroanele posibile, ne îmbrânciserăm cu băieții, ne așezaserăm rând pe rând pe borduri, fuseserăm ridicați că nu-i respectuos, certați încă o tură, eram lihniți și muream de sete, dar n-aveai de unde să-ți cumperi nimic, needless to say, în magazine sufla vântul și nici nu ne lăsau să plecăm. Că dacă vin chiar atunci cameramanii din cer? Începuse să ne cuprindă exasperarea.
Umbla vorba că, dacă nu vine elicopterul astăzi sau dacă nu iese filmarea bine, ne mai cheamă și mâine, tot așa. Când în sfârșit s-au auzit, în văzduh, rotoare, am fluturat atât de vânjos din stegulețele alea de rahat, pe care nici măcar nu ne-au lăsat să le luăm acasă, încât am părut chiar convingători. Bucuria noastră era autentică."

Fragment din proza scurtă "Un tramvai numit Decembrie" de Andreea Sepi

"Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara, în Piața Maria, tramvaiul se urnește cu greu, iar la următoarea stație, la Küttl (cum îi zice bunica) sau Sinaia (cum îi zicem noi, toți ceilalți), cobor și eu și apuc, alături de alte zeci de elevi în uniforme albastre, spre școală. Brusc, mă trec nădușelile. Am schimbat geaca de iarnă cu fâșul movuliu! Nu cumva am uitat să-mi mut numărul matricol? Nu pot intra în școală fără el, o să dau de belea! [...] Panicată, duc mâna dreaptă la antebrațul stâng. Phii… numărul matricol e totuși acolo. Prins frumușel în capse, probabil l-am mutat din reflex. Am pe toate hainele setul ăsta de patru capse
mici, cusute pe mâneca stângă, la vreo 10 cm sub umăr. Doar la paltonul cel bun nu s-a îndurat bunica. A zis că nu vrea să-l strice cu ele. Să fac și eu ca alții. Alții au găsit soluții și mai ingenioase. Și-au cusut numărul matricol de un elastic pe care-l poartă ca pe-o brățară peste mâneca hainei. Teoretic, nu-i voie. Practic, totul depinde de toanele profei care se nimerește de serviciu la intrarea în școală. Unele sunt mai catolice decât Papa. Ne verifică culoarea ciorapilor, să fie fix albastrul care trebuie. În miez de iarnă, ne pun să ne dezbrăcăm pantalonii de lână de sub uniformă, deși în clase scoți aburi pe gură, nu ca acum. Sau zbiară la tine că n-ai numărul matricol prins cum trebuie, și dă-i păruieli și scandal. Când ne știm cu musca pe căciulă și vedem că-i de pază vreuna mai turbată, mai profităm și noi de buluceală. Așteptăm să se adune gloată, să ne pierdem în ea. Să nu mai apuce femeia să vadă. Fugim, ne fofilăm, plecăm capul."

Fragment din povestirea "Un tramvai numit Decembrie" de Andreea Sepi.

"Traversăm Operei pe diagonală. Nu am mai hoinărit de mult doar noi două. O țin de mână, ca atunci când era mititică, dar se simte altfel acum. Nu o țin doar eu pe ea, mă ține și ea pe mine. Povestim despre vinilurile pe care le-a cumpărat duminica trecută din piața Flavia. E super tare că încă avem o colecție serioasă de viniluri de la tatăl meu, mare fan de jazz. Am cumpărat și noi un pick-up nou, dar al ei e mult mai profi. Și-a luat și un aparat foto cu film din Flavia."

"Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara, tramvaiul e, ca de obicei, ticsit. Am schimbat în Piața 700, unde urcatul în vagoane reconstituie zilnic bătălia de la Posada, și stau pe scări, atârnată ca vai de mine, cu ghiozdanul în spate. Din Aradului am venit cu tramvaiul 4. Acolo am noroc. Locuiesc chiar la capătul liniei, nu departe de buclă, și pot prinde locuri, chiar pe scaune. Asta când vine tramvaiul. Când nu-i cade pantograful sau nu se taie curentul sau nu sare de pe șină, căci macazul îl schimbă chiar vatmanul cu o rangă de fier. Sau când nu-i tanti aia în tramvai, de-și poartă toate țoalele pe ea și miroase a pipi de la o poștă. N-am reușit să pricep încă de ce trebuie să locuim în Aradului dacă eu merg la școală taman la Fil.-Ist."

Fragment din proza scurtă "Un tramvai numit Decembrie" de Andreea Sepi

"Într-un acces – inexplicabil mie – de independență, maică-mea n-a mai avut chef să stea cu soacra, pe Vladimirescu, într-un apartament spațios, cu tavane înalte, cămări pline cu bunătăți și încălzire funcțională. Ne-am mutat într-un bloc comunist gri și rece, la capătul orașului. Acolo am văzut pentru prima oară în viață, mâzgălit pe pereți, cuvântul „PULĂ“ și am crezut că n-o să-mi revin niciodată din șoc. Între ce soi de sălbatici nimerisem? Pentru asta lăsasem în urmă uriașa bucătărie cu porumbei la pervaz, brânză dulce atârnată-n tifon și foi proaspete de tăiței întinse pe toată masa, unde bunica trebăluia mereu cu teatrul radiofonic în fundal?! Măsuța mea de colorat, pick-upul cu discuri de vinil, cu povești și arii de opere, sobele și caloriferele fierbinți?! În noua locuință, la etajul 4 din 4, iarna nu urcă apa caldă sau gazul – că de căldură nici nu poate fi vorba. Urcă, în schimb, șobolanii. De la gunoaiele din cartier. Și par să prefere, blestemații, camera mea cu cărți și ghiozdan."

Fragment din proza scurtă "Un tramvai numit Decembrie" de Andreea Sepi

"Numerele astea matricole, care trebuie cusute pe toate uniformele și gecile, se fac la ceaprăzărie. La începutul clasei întâi, m-am dus și eu cu bunica la una din Piața Iosefin, înspre Reșiței, pe linia lui 1 roșu. N-am priceput ce legătură aveau ceapa și prazul cu toată afacerea, decât că, mie, transformarea oamenilor în numere lipite de braț îmi puțea de la o poștă, dar asta era, cine să stea să-ți explice. Vizavi de ceaprăzăria cu pricina se afla o mică librărie, de unde-ai noștri cumpărau cărțile pentru pachețelul de premiu. Odată mi-am căutat acolo lecturile de vacanță. În zadar. În afară de operele câtorva clasici români morți (bravo lor, foarte convenabil!) de mai bine de un secol, nu găseai decât tezele Tovarășului. Diverse elucubrații aranjate frumos în vitrină. Și vitrinele astea vor fi sparte în decembrie ’89, iar cărților li se va da foc cu obidă, pretext pentru Ceaușescu să condamne, la televiziunea națională, „huliganii” din Timișoara…"

Fragment din proza scurtă "Un tramvai numit Decembrie" de Andreea Sepi

"Aseară, ca urmare a unui complot, aliniere de astre, vineri 13, s-a întâmplat un fapt care, pentru mulți dintre cei care îi cunosc pe protagoniști, părea aproape imposibil. Ieri după-amiază, concertul lui Mircea Baniciu se anunța unul normal − ca de obicei „sold out”− și Tetea dimpreună cu noi, cei câțiva prieteni locali si loiali, cu care-i place să stea la povești, ne beam berea la Vaporu’ a.k.a. Porto Arte, râzând de poznele povestite cu vervă de protagonist. La un moment dat, cineva de la masă ne anunță că Nicu Covaci e în oraș și că e posibil să apară şi el la concert, fiindcă şi Titi Dragomir vrusese să rezerve o masă, dar nu mai erau locuri.
− Să vină, zice Tetea − poa’ să stea şi cu noi, dacă vrea.
Eu am ridicat sceptic o sprânceană, mai ales că știind temperamentul vulcanic al lui Nicu, nu-mi puteam imagina nici pe departe o întâlnire foarte amicală. Seara, masa artiștilor era animată, apar Tavi Iepan, Hanno Hofer, Mircea „Blues” Chinezoni, Sergiu Simionese… ce mai, lume bună şi veselă, iar concertul lui Mircea abia începuse."

Fragment din povestirea "Și rockerii lăcrimează, nu-i așa?" de Corneliu Vaida