Revoluția din 1989

„Bunicii mei locuiau în buricul târgului, mai precis în „clădirea deasupra lactobarului”, care astăzi este „clădirea de deasupra de Mac” și înaintea comuniștilor era Palatul Löffler. Avea camere spațioase și înalte, pe care comuniștii le‑au despărțit prin pereți improvizați și au dublat numărul de locatari. Prea era boierie acolo. Pe balconul bunicilor, cu vedere spre balconul Operei, am petrecut multe ceasuri în douăzeci, când peste o sută de mii de oameni au inundat Piața și au declarat Timișoara primul oraș liber de comunism. Atunci nu înțelegeam ce se întâmplă, dar eram foarte sensibil la vârtejul de emoții ce venea din Piață: fericire, durere, extaz, furie, totul la o intensitate pe care n‑am mai resimțit‑o nicicând de‑atunci. Am stat pe balcon, alături de ai mei, și pe douăzeci și unu, și pe douăzeci șidoi. Cum apartamentul părinților era în renovare, ai mei m‑au lăsat la bunici. Ceaușescu fugise cu elicopterul. Cu toții păreau beți de‑atâta entuziasm, de‑atâta istorie trăită, concentrată în câteva zile. Nimeni nu‑și închipuia că vor apărea „teroriștii”.
De cum am intrat în camera de zi, bunicul a simțit un miros ciudat. A aprins lumina și am zărit cu toții gaura din perete și grămăjoara de moloz de la baza lui. Apoi cioburile de la balcon. Peste ferestre erau trase obloanele, împiedicând să intre frigul de‑afară, cu toate că era un decembrie neobișnuit de călduros. Bunicul, care era inginer, a calculat ochiometric traiectoria glonțului și a concluzionat că fusese tras din sau de pe clădirea Modexului, de vizavi. Probabil de‑un lunetist. A mai făcut niște calcule și a descoperit că dacă cineva ar fi stat la masă, glonțul l‑ar fi lovit în tâmplă. Nu știu dacă avea dreptate, dar astea sunt cuvintele pe care le‑am auzit atunci. Al doilea glonț n‑a venit singur, ci însoțit de altele, într‑o rafală asurzitoare care ne‑a ciuruit pereții, ne‑a spart țeava de apă, inundându‑ne baia, și ne‑a făcut praf aproape toate geamurile. Se luminase deja de ziuă. Nu știam cine trage, și tot ce‑mi amintesc e că ne‑am ascuns sub pianul mare din dormitor. Eu învăluit de bunica, bunica învăluită de bunicul, toți trei într‑un soi de cocon uman, menit să mă ferească de gloanțe.”

{Fragment din proza scurtă „Copiii glonțului”, de Alexandru Maniu)

„După ceasul rău a urmat căutarea celui ucis. Toate traiectele duceau spre Spitalul Judeţean, din preajma căruia cei îndoliaţi erau goniţi de inşi cu maxilarele pătrăţoase, având în dotare automate. Pe Ciobanu, pe Ion Stanciu, pe Zabulică, pe Balogh îi căutau soţiile, pe Sporer şi Motohon – concubinele, pe Florica Sava – soţul, pe Belehuz şi Maria Andrei – surorile, pe Iosub – mama, pe Osman – tatăl, pe Ovidiu Munteanu – mama, între 18 şi 22 decembrie, sora, în 26 şi 27 decembrie, soţia, în ianuarie. „Am încercat zadarnic să-i recuperez cadavrul”, avea să scrie doamna Csiszmarik (Autorul acestor rânduri îşi aminteşte că întâlnea adesea frumoasa pereche a soţilor Cs. în dreptul Observatorului Astronomic sau în parcul din Piaţa Crucii).
N-au găsit mare lucru nici după 22. Din Maria Anghel a rămas doar un buletin de identitate, depistat pe 6 ianuarie. De-abia în 28 ianuarie s-au aflat în magazia Spitalului Judeţean geaca şi adidaşii plini de sânge ai lui Motohon. Prin grija asistentei Buruiană, nevasta lui Zabulică a primit bijuteriile şi hainele bărbatului, înfăşurate într-o faţă de pernă.”

Deși crimele s-au petrecut în mai multe locuri din Timișoara am ales Piața Operei ca loc reprezentativ pentru manifestațiile din decembrie 1989 care au lăsat răni ireperabile în istoria Timișoarei și nu numai. 

„Soţul doamnei Ciobanu a ieşit pe balcon ca să vadă cum arde cofetăria de vizavi. Constantin Iosub a plecat să asculte colinde la Catedrală. Florica Sava se întorcea cu fiul dintr-o vizită la cumnata ei, când s-a întâlnit cu acel ARO alb. Era ora 17. Tot spre casă, dar pe la 22, veneau Balogh Pavel şi ai săi; la confluenţa străzii Reşiţa cu Platanilor au fost întâmpinaţi cu foc automat. A ajuns un singur glonte. Nicolae Ovidiu Munteanu stătea de vorbă cu doi colegi în faţa unui cămin studenţesc. Moartea, pentru el şi pentru încă unul, a venit de pe un transportor blindat. Al treilea s-a ales cu antebraţul smuls. Tot un ARO (acelaşi?) i-a adus sfârşitul şi lui Rudolf Sporer. Întors din oraş, acesta a ieşit iarăşi din casă pe la 20.30, auzind că manifestanţii sunt în Calea Lipovei. Cam în acelaşi loc, lângă semafoarele de pe strada Ialomiţa, însă la 1 noaptea, s-a prăbuşit Silviu Motohon. Petru Haţegan urcă, în staţia Gătaia, în trenul de Timişoara; abia sosit, la ora 18 este împuşcat în Piaţa Operei. Maria Andrei pleacă de acasă cu un vecin. Pe la 10 seara, după ce au fost cu demonstranţii prin complexul studenţesc, primeşte, pe Podul Decebal, un cartuş în cap. Constantin Zabulică e vizitat la ora 14 de un prieten, care-i povesteşte ce se petrece în oraş. În cinci minute se îmbracă şi pleacă. „A plecat şi plecat a fost – va zice nevastă-sa – pentru că de atunci nu l-am mai văzut”. Moartea îl ajunge în dreptul farmaciei de lângă maternitatea de pe strada Odobescu.”

Poetul Ion Monoran - eroul de la Revoluție care a oprit tramvaiele și a mobilizat oamenii să se ridice împotriva dictaturii - a locuit între 1987 și 1993 în imobilul de pe Strada General Eremia Grigorescu, nr. 1 din Timișoara,  colț cu Strada Emanoil Ungureanu, în apartamentul 7. Acest lucru este indicat atât de plăcuța comemorativă montată pe clădire, cât și de faptul că Asociația Culturală și Socială „Ion Monoran” are sediul declarat la aceeași adresă, Strada General Eremia Grigorescu, nr. 1, et. 1, ap. 7.

„Mai am o lună şi mă voi îmbolnăvi de hepatită. Dracu’ mi-l scoate de dimineaţă în cale pe Emil. Intrăm să bem ceva la Central. N-au decât vin acru. Unu cu alură de câine bătut se uită şi se tot uită la noi. Până la urmă intrăm în vorbă. „Era duminică, m-am sculat mai târziu. Stăteam în gazdă pe Aprodul Movilă, lângă stadionul C.F.R. M-am mai învârtit prin casă, am mâncat de unul singur. Şi tot de unul singur am pornit spre centru. Îmi făcusem socoteala să văd un film la Timiş sau la Capitol. Să fi fost cinci şi jumătate. M-am trezit strigând laolaltă cu ceilalţi. Magazinul ăl mare fusese spart. Ţiganii scoteau hainele. Când au început să tragă, m-am aruncat pe burtă. O femeie zăcea lângă mine. Murise.” [...] Mai comandăm un vin. Ni se pare nouă, sau chelnerul zăboveşte aiurea prin preajma noastră? De, aşa ni-s dresaţi.”